Există o barieră în comunicare, un factor de blocaj care se numeşte efectul falsului consens: conform acestuia, noi tindem să credem că toate celelalte persoane gândesc la fel ca noi (poate citind aceste rânduri v-a venit în minte imaginea părintelui care îi explic㠄excelent” copilului său un lucru care i se pare lui foarte simplu, dar din care copilul nu înţelege nimic sau aproape nimic). Este dificil să înţelegi că celălalt este diferit de tine, că s-ar putea să vadă complet altfel lumea şi că acest lucru nici nu este rău în sine: este doar diferit. Similar se întâmplă şi atunci când încercăm să înţelegem ce îi motivează pe oameni.
Am cunoscut o dată un manager care, entuziasmat de rezultatele excelente ale unui angajat de-al său, a considerat că acesta va fi foarte încântat dacă va fi pus şef peste toţi colegii săi. Vă închipuiţi surprinderea managerului când rezultatele echipei nu au devenit mai bune, angajatul proaspăt promovat a devenit stresat şi conflictual, încât, la scurt timp, nimeni nu mai putea să se înţeleagă cu el şi, în cele din urmă, a şi demisionat din firma respectivă.

Altă dată, un profesor ne povestea foarte supărat că are câţiva elevi care nu pot „niciodată să lucreze singuri”, că tot timpul caută s㠄fugă de munc㔠prin faptul că vor să rezolve proiectele numai împreună cu prietenii lor. Ne cerea să îi indicăm o metodă pentru a-i face mai independeţi şi a-i dezvăţa de a lucra împreună cu ceilalţi.

Ceea ce atât managerul cât şi profesorul nu au înţeles era faptul că oamenii sunt motivaţi de lucruri diferite. Fiecare privea problema cu care se confrunta doar din propriul punct de vedere. Spre exemplu, managerul nu putea să înţeleagă că cineva ar fi pur şi simplu încurcat de sarcina de a-i conduce pe ceilalţi şi că există o persoană căreia să nu-i placă să fie şef (asta până să îl întâlnească pe acel angajat). Oamenii sunt motivaţi de lucruri diferite: dacă pe unii îi motivează lucrul bine făcut (se numeşte motivaţia de realizare), alţii sunt motivaţi de putere, de lucrul împreună cu alţii (motivaţia de afiliere), de curiozitate.

Dacă este să ne referim la această ultimă motivaţie, oamenii au o nevoie fundamentală de a şti (curiozitatea). Închipuiţi-vă că un cunoscut aduce cu sine o cutie mare frumos împachetată; chiar dacă conţinutul nu vă priveşte, cât vă veţi stăpâni până să-l întrebaţi ce are în ea? De ce vă pierdeţi timpul (uneori, şi aşa, insuficient şi preţios!) pentru a afla finalul unei cărţi „poliţiste”? Cadrele didactice folosesc prea puţin şi încurajează insuficient această nevoie fundamentală a fiinţei umane.

Revenind la efectul falsului consens cu care am deschis aceste rânduri: el se fundamentează nu doar pe o deficienţă de comunicare, ci şi pe o altă nevoie extraordinar de importantă care declanşează motivaţia de aprobare. Fiecare dintre noi depindem de părerea celorlalţi şi, într-o măsură mai mare sau mai mică, luăm decizii şi facem lucruri pentru că dorim să obţinem aprobare din partea acestora. Gândiţi-vă că aţi fost la cumpărături şi aţi găsit o haină care vi se potriveşte perfect. Sunteţi pur şi simplu entuziasmat(ă) de cum vă stă, de calitatea ţesăturii, de culoare, croială. Mergeţi acasă şi o arătaţi familiei şi toţi membrii acesteia vă spun că vă stă groaznic. Pe stradă lumea se uită dezgustată la dumneavostră, pe scurt, nimeni nu consideră că aţi făcut o alegere bună, ci dimpotrivă. Cât timp o să vă mai placă atât de mult haina respectivă?

Evident, suntem diferiţi şi ne motivează lucruri diferite. Nu uitaţi acest lucru când veţi comunica astăzi cu prima persoană pe care o întâlniţi. Încercaţi „să vă puneţi în papucii celuilalt”, să vedeţi lumea cu ochii lui, să fiţi empatici. Rezultatul nu va întârzia să apară şi va fi unul pozitiv, atât pentru dumneavoastră cât şi pentru cei ce vă cunosc.

Drd. Georgeta Pânişoară
Dr. Ion-Ovidiu Pânişoară Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei


"Gandul"