Pe Dumitru Movilă, pictor de când se ştie, l-am întâlnit la Fântână, la Universitate, ieri. Bărbatul scund şi slab, cu barbă, cum stă bine oricărui artist, n-a venit singur, ci împreună cu soţia sa, artist plastic şi dânsa, amândoi iubindu-se unul pe altul de zeci de ani şi susţinându-se unul pe altul, tot de zeci de ani, pentru a-şi urma visul şi speranţele.
Nu am adăstat sub stropii Fântânii pentru a afla cum văd pictorii spectrul curcubeului în arcadele Universităţii, ci pentru că Dumitru şi Maria Movilă sunt cei mai în vârstă profesori care s-au prezentat anul acesta, în Bucureşti, la concursul de titularizare pe post, pentru specializarea desen. Luni au dat examenul, miercuri am ajuns să bem împreună un suc.

Un profesor care, la 61 de ani, participă la concurs pentru a obţine un loc de muncă în învăţământ, nu găseşti în fiecare zi, la orice pas, iar întrebarea firească ce ne-a făcut să-i căutăm dorea să găsească motivul adevărat al prezenţei lor la examen.

„De ce vreţi acum, după 30 de ani de muncă, să intraţi în învăţământ?”

Dl Dumitru a tăcut brusc, deşi până atunci părea purtătorul de cuvânt al familiei, predându-i doamnei Maria sarcina să descâlcească această enigmă. Femeia a privit lung forfota din jur, şi-a trecut mâna prin părul auriu, a prins cu două degete rama ochelarilor, fixându-i, deşi aceştia nu-i cădeau de la ochi şi, într-un târziu, a spus: „De nevoie! De asta am venit ca profesori în şcoala românească! De nevoie”. Câteva secunde tăcerea a însoţit gândul fiecăruia.

Doamna Maria a început povestea: prin anii ’70 au terminat amândoi Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”. Au fost colegi de liceu, dar nu şi de facultate. Când şi-au terminat studiile au decis împreună să nu primească postul de profesor de desen, cu toate că au primit repartiţii.

„Eram huliţi de toţi pentru că am hotărât să fim liber-profesionişti şi să trăim din artă! Ni se făceau reclamaţii de la vecini pentru că lucram, clandestin, noaptea. Dar ne-am descurcat bine, câştigam destul din pictura monumentală şi din lucrările noastre”. După revoluţie însă, comenzile pentru pictură murală bisericească s-au împuţinat an de an, până au ajuns să nu mai găsească nimic de lucru. Au pictat tot timpul, într-o vreme au vândut bine, apoi nu s-a mai putut trăi nici din asta, dacă n-au acceptat să-şi scadă preţul. Un tablou semnat Dumitru Movilă sau Maria Movilă nu l-au vândut niciodată sub zece milioane. Bani de expoziţii? Nici atât. Soluţia? Şi-au amintit că sunt şi profesori de desen. Au hotărât să intre în învăţământ pentru că erau în imposibilitatea de a trăi din profesia de artist plastic. Din ’98, de când au devenit profesori suplinitori, au trecut prin mai multe şcoli şi licee bucureştene, de la periferie până la şcolile centrale. „În şcolile cu fii de parlamentari, elevii sunt cumpliţi. Tratează profesorii de sus şi au impresia că totul li se cuvine, iar eu nu am putut să le dau note mari, când ei nu aveau nivelul acesta. De aceea am renunţat şi am intrat ulterior în altă parte”. În 2003 au susţinut prima oară examenul de titularizare, pentru posturi de suplinitori, dl Dumitru obţinând media peste 8,00, iar dna – peste 7,00. Din păcate, deşi aveau medie de titularizare, nu exista post titularizabil, aşa că au rămas suplinitori. Şi anul acesta s-au prezentat la examen, cu toate că nu înţeleg de ce se numeşte examen de titularizare, când există un singur post titularizabil în Bucureşti pentru desen, iar „profesorii nu se fac mai deştepţi după examen. Sunt aceiaşi!”. Cu toate acestea, s-au prezentat pentru că, în caz contrar, „cei care participau şi luau note de 5 sau 6 ar fi trecut înaintea noastră. Nu înţelegem de ce se dau examene anual, când noi avem diplome şi studii superioare”.

Nu sunt mulţumiţi de salariu, care se ridică la 10 milioane de lei vechi lunar, şi nici de şcoala românească. Acceptă să lucreze însă la şcoală pentru că nu au ce face. Nu acceptă însă compromisurile: „Am avut un elev care mi-a spus că îmi dă o sută, două, trei de dolari pentru o notă bună. Să mă plătească pentru notă? Niciodată! Copiii au devenit foarte şmecheri, sondează terenul, văd dacă pot să te plătească şi, dacă nu accepţi, îţi spun că era o glumă”. Totuşi, cei doi dascăli de desen încearcă să aibă o relaţie „amical㔠cu elevii, dar sunt dezamăgiţi de nepăsarea acestora faţă de tot ceea ce înseamnă cultură. Mai grav este că şi unii dintre profesori sunt „profesionişti în domeniul lor, dar nu au nici un fel de cunoştinţe despre Renaştere, despre muzică”.

De ce nu pleacă în învăţământul privat? „Pentru că nu ne plac şefii! Suntem artişti şi nu putem accepta să vină un copil de 35 de ani ca director şi să ne spună cum să ne facem meseria pe care o practicăm de când ne ştim!”. Nu se pot titulariza pentru că nu sunt posturi pentru arte plastice şi nici nu pot pleca pur şi simplu în lume pentru c㠄nu mai sunt puşti, să o ia de la capăt”. Rămân în învăţământ, se luptă cu elevii „indiferenţi şi pragmatici” şi încearcă să supravieţuiască cu 10 milioane pe lună.


"Gandul"