Despre învăţământul rural se vorbeşte pe cât de mult pe atât de „subţire”, adică, dacă în toate celelalte subiecte legate de învăţământ şi de educaţie aproape oricine poate emite judecăţi de valoare (care să fie şi viabile...), aici lucrurile stau cu totul altfel.

Ar trebui să începem prin a vorbi puţin despre, mai nou, o specie de „bau-bau” care – aşa cum se înţelege destul de clar de pe ici şi colo şi anume din presa timpului – îşi pune nefericit şi ireversibil amprenta asupra viitorului României: profesorul de la ţară. Acesta este – aşa cum reiese din opiniile mai sus menţionate – un personaj destul de dubios, cu apucături imprevizile (aici fost ceapist, aici mânuitor de cuvinte frumos sunătoare) care dezvoltă abil în comunitate cultul personalităţii, care influenţează relativ uşor şi sigur orientarea electoratului destul de puţin cititor de Marin Sorescu şi care îşi ia leafa simultan cu trecerea timpului… În ceea ce priveşte pregătirea sa profesională, dascălul rural, sfidând tradiţia conform căreia, atunci când „dascălul” trecea pe stradă, se ridicau în picioare toate babele spunând „săru’ mâna!”, acum este un tip cu foarte multă economie de piaţă capitalistă în cap – dobândită, evident, în urma cursurilor cu frecvenţă redusă la şcoala vieţii – şi care adaptează (într-un ritm pubertin-adolescentin) stiluri de predare amintite vag din cele ale foştilor săi profesori, condimentându-şi periodic demersurile didactice cu pilde despre „bătaia ruptă din rai” sau „respectul care era odată” sau „ce mult munceam noi pe vremea noastră!” Dacă, între timp se mai face şi câte o neînsemnată remarcă de genul „conspectaţi de la pagina… la pagina…”, atunci chiar că feed-back-ul a fost realizat, iar obiectivele lecţiei şi, deci ale educaţiei au fost atinse strălucit!!!
Ei bine, domnilor, nu este chiar aşa! Am putea spune, mai exact: „de trei ori nu!”.
În primul rând, astfel de „aprecieri” – din nefericire frecvent întâlnite în media – sunt rezultatul uşurinţei cu care persoane [care nu au mai multe legături cu mediul rural decât are bătrâna cu mitraliera n.n.] fac analize sofisticate pe baza statisticilor (atât de mult la modă că par să ne conducă viaţa!...) şi a rapoartelor primite de la factori de decizie (inspectori, directori, etc.) care se încadrează în una dintre situaţiile: 1. nu s-au plimbat niciodată la ţară decât cu degetul pe hartă sau 2. alcătuiesc rapoarte cu răspunsuri aşa cum ştiu că „le aşteptă cei de sus”. Iar cei direct îndreptăţiţi să vorbească despre ceea ce se întâmplă la rural zac în continuare în promiscuitatea în care i-au îmbrâncit, pe de o parte logoreea analiştilor frumos vorbitori de pe scaun, iar pe de alta acceptarea tacită a unei asemenea situaţii, a tăcerii pe care nejustificat şi mioritic au adoptat-o.
Pe ce ne bazăm tăria cu care susţinem acest lucru? Răspundem sintetic:
1. Pe experienţa anilor de predare la ţară în care – şi nimeni dintre „ceilalţi” nu ştie acest lucru! – dacă te implici prea mult emoţional, rişti să îmbătrâneşti mai devreme şi mai adânc. E o altă lume, cu multă suferinţă, cu visuri îngropate din faşă, cu multă muncă de Sisif pe o bucată mică şi rece de pământ, cu alcool şi violenţă domestică. E o lume a ridurilor premature, a sufletelor crăpate ca şi pământul secetos care le dă ce vrea, când vrea…
2. Pe viaţa în imediata vecinătate a „profesorilor de ţară”, în mijlocul lor, de fapt, unde am învăţat că adevăratul părinte al copiilor de la ţară este profesorul său, localnic sau navetist, tânăr sau mai puţin tânăr.
3. Pe bunul simţ pe care îl are profesorul de la ţară care, deşi creştin, a înţeles greşit cuvintele lui Iisus despre întors şi celălalt obraz.
4. Pe cuvintele despre veşnicie ale lui Blaga şi pe puritatea şi inocenţa pe care încă o au cei de aici.
5. Pe ajutorul aproape de zero al părinţilor în devenirea copiilor lor, pe îndărătnicia cu care cred în faptul că, odată ajunşi la şcoală, elevul este în directa şi exclusiva responsabilitate a şcolii, deci a profesorului.
6. Pe modul în care profesorul a ajuns aici, adică: înainte de revoluţie, prin repartiţie, în urma absolvirii unei şcoli, iar după, promovând un concurs de competenţă, unde – cu excepţia a vreo trei ani – trebuia obţinut minim şapte! În ceea ce priveşte suplinitorii, nu este vina lor că sistemul trebuie să-i accepte…
7. Pe posibilităţile de trai reduse ale majorităţii de aici, fapt ce duce prematur la renunţarea continuării studiilor – acestea însemnând, de cele mai multe ori, navetă adică…bani.
8. Pe puţinele variante privind cariera pe care oamenii de la ţară le văd sau le cred, cu excepţia muncii „la negru” în ţările care au nevoie de servitori în casă şi în vecinătatea casei…

Nu trebuie să ne acuzaţi că suntem subiectivi, căci nu suntem mai mult decât este normal şi necesar! Dar credem cu tărie că, dacă la „talk-show” sunt invitaţi psihologi, inspectori şi miniştrii ar trebui chemaţi şi cei despre care se vorbeşte atât de pedant şi amănunţit. Analizele – care, între noi fie vorba înseamnă puerile constatări aproape exclusiv pe baze statistice – sunt irelevante şi/sau false. Se prezintă efecte, se dau spre pildă două-trei cazuri pe care opinia publică le înghite ca un animal de pradă flămând de senzaţie şi din care se generează concluzii cu pretenţii exhaustive!
La examene, rezultatele de la rural iarăşi foarte slabe!
În învăţământul superior merg doar 1% dintre absolvenţii de la ţară!
Suplinitorii fac ravagii!
Profesorii pensionari s-au decrepit şi uită de ce au venit la oră!
Mica mită – roşii, castraveţi, câte o pasăre (sănătoasă!...) şi astfel note mari, medii mari, statistici pozitive…

De ce toate astea? Comentariile se opresc întotdeauna înaintea acestei întrebări. Nu interesează cauzele? Nu trebuie pornit de la cauze ca să ştim ce să tratăm? Sau asta ar duce la cercetare la faţa locului şi există riscul de a călca în noroi sau de a inhala mirosul puternic al animalelor care ne dau lăptic şi brânză topită? Sau asta înseamnă să se vorbească despre profesorul de la ţară, cu profesorul de la ţară. Sau…

Aşteptând „rata” în staţia din faţa Primăriei, profesorul priveşte spre capătul drumului asfaltat pe alocuri şi îşi mişcă monedele în buzunar. Dacă are noroc, poate trece vreo cunoştinţă…


Prof. Cătălin Mîinescu
Prof. Corina Mîinescu

apărut în Tribuna Învăţământului cu ceva timp în urmă (şi cu aceeaşi autori…)