Ai lucrat peste 20 de ani în industria de PR atât la PRO TV, cât și la Antena 1. Ai fost alături de cele mai în vogă celebrități, le-ai construit imaginea și te-ai ocupat de promovarea unor show-uri de televiziune care au făcut istorie în România. Fiind job foarte solicitant, nu pot să nu mă întreb: cum ai reușit în toți acești ani să-ți faci timp pentru tine, ca om, și pentru familie?

Așa este, am 23 de ani de experiență în domeniul PR-ului de televiziune (19 ani la PRO TV, 3 ani la Antena 1) și, într-adevăr, așa cum ai spus și tu, întotdeauna a fost un job solicitant. Mai ales prin prisma faptului că nu a existat niciodată un program fix, de la 10 la 18, ci unul aproape non-stop. Într-o meserie de acest fel mereu trebuie să fii la dispoziția presei, pentru orice fel de detalii legate de emisiunile și vedetele pe care le reprezinți într-un fel sau altul, mereu trebuie să fii pregătit pentru tot felul de situații de criză sau lucruri care pot apărea pe neașteptate. Timp de 23 de ani am lucrat aproape în fiecare duminică și atunci când munca celor din producție se încheia, a noastră abia începea. Ani de-a rândul mi-am petrecut revelionul în stradă, la „serviciu”, a doua zi fiind pregătită pentru materialele ce trebuiau trimise la presă. Că era Crăciun sau Paște, noi eram mereu în gardă pentru a trimite audiențe și materiale de follow-up.

Mai nou există o legendă care spune că meseria de PR înseamnă să stai toată ziua la cafele și să te întâlnești cu oameni, iar eu și colegele mele nu putem decât să zâmbim în fața unor astfel de păreri.

La categoria timp liber n-am excelat niciodată și trebuie să recunosc că mereu m-am simțit împărțită în zeci de mii de direcții. Mi-a fost deseori greu să fac tot ceea ce trebuia sau îmi doream să fac, dar am încercat să mă organizez cât de bine și de mult a stat în puterea mea, astfel încât să fiu și o mamă și o soție bună. Deseori îmi reproșez că nu am fost mai mult alături de fiica mea, dar, cu toate astea, știu că am făcut tot ce am putut eu mai bine, în condițiile date, pentru ea. Au fost săptămâni în care nu o vedeam decât dormind, în care mă apucam să gătesc și să fac treburile casei, abia după ce toată lumea dormea, alteori mă trezeam la 5-6 dimineața ca să las totul în regulă acasă, înainte de a pleca la serviciu. Nu știu să spun și nici nu ar fi frumos să spun ce calități cred că am, dar dacă ar fi să numesc una singură aceea ar fi faptul că sunt foarte muncitoare și dedicată oamenilor, muncii și proiectelor în care mă implic.

Ce le-ai spune tinerelor mame care cred că trebuie să aleagă între profesie și viață personală?

Nu-mi place deloc să dau sfaturi pentru că fiecare om ia cele mai bune decizii pentru el. Eu cred că se pot face bine amândouă, dar în cazul meu a fost nevoie de multă muncă și ar fi o minciună să spun că a fost ușor. Au fost momente în care am simțit că serviciul îmi fură din timpul pe care ar fi trebuit să-l dedic fiicei mele, au fost multe momente în care m-am simțit vinovată că nu am fost lângă ea, în mijlocul familiei mele, momente importante în care știu că ar fi avut nevoie de mine.

În fotografiile tale de Facebook tu și fiica ta, Andreea (28 ani) aveți o chimie extraordinară. Cum ai construit relația cu ea de-a lungul anilor, cum ai întreținut această relație?

Sunt foarte fericită că am acum cu fiica mea relația pe care mi-am dorit-o dintotdeauna și la care am visat. Sunt fericită că a ieșit din ea un om curajos, un om bun în esența lui.

Relația noastră nu a fost mereu una lină, poate și din cauza faptului că Andreea provine dintr-o familie destrămată. Pentru mine a fost greu să gestionez unele lucruri din trecut, care au stat mereu ca un nor asupra noastră. Iar pentru un copil poate fi și mai dificil să înțeleagă niște consecințe pentru care el nu are nicio vină, dar de pe urma cărora trebuie să sufere fără motiv. Mă bucur însă enorm că tot ceea ce a fost greu s-a transformat în putere, tot ceea ce a fost altfel ne-a unit și ne-a făcut prietene, și că nu e nimic ce să nu ne putem spune.

Când ți-a fost cel mai greu în ce privește educația Andreei? Când ai simțit că ești în impas și nu știi cum să comunici mai eficient cu ea?

În perioada adolescenței mi-a fost cel mai greu. Atunci când ea ar fi avut nevoie să înțeleagă mai multe despre talăl ei biologic, iar eu n-aș fi vrut decât să uit un trecut tulburător. Când ea simțea nevoia să se răzvrătească, iar eu nu-mi doream altceva decât să rămână copil. Când adolescența o făcuse curioasă și dornică de viața specifică vârstei, iar eu parcă nu eram pregătită pentru asta. Au fost multe momentele în care am simțit că scap lucrurile de sub control și că-mi fuge pământul de sub picioare. În plus, faptul că eram mereu ocupată cu serviciul și că lucram aproape non-stop mi-a făcut foarte dificilă acea perioadă.

Cum îți amintești primii ei ani de școală? Te-ai confruntat și tu, ca atâți alți părinți, cu celebrele replici „nu-mi place la școală!” sau „nu vreau să fac teme”?

Andreea a fost dintotdeauna foarte diferită de mine, cel puțin la suprafață, iar pentru o perioadă lungă de timp am tot încercat să o fac să semene cu mine, crezând că așa e bine. Am greșit, însă. Acum am ajuns să apreciez tocmai lucrurile care înainte o scoteau în evidență, dar care mie mi se păreau că fac din ea un copil neascultător. Andreea a fost dintotdeauna plină de energie, curajoasă, plină de inițiative, unele destul de neconvenționale. Acum râdem de fiecare dată când ne aducem aminte de momentele în care la ședința cu părinții nu mă oprea la sfârșit diriginta pentru a-mi face observație că „vorbește” în timpul orei, că „se agită”, că „deranjează”, că „nu stă locului”. Mie-mi venea să intru în pământ de rușine când auzeam astfel de lucruri, însă, o dată, soțul meu de acum m-a întrebat: „bine, bine, e neastâmpărată, dar învață?”, lucru pe care eu uitam să-l mai întreb. Bineînțeles că la ședința următoare abia am așteptat să pun această întrebare, la care diriginta mi-a răspuns: „da doamnă, de învățat, învață, dar e neastâmpărată, vorbește și deranjează ora”. Și pot să spun că, pentru prima oară, m-am mai liniștit. De asemenea, mai râdem și de faptul că la orice cursuri aș fi înscris-o, mai devreme sau mai târziu, profesorii o „dădeau afară”. De la cursurile de dans, de la informatică, la un moment dat, chiar și de la karate. Am aflat târziu de ce nu mai merge la aceste cursuri, eu crezând că pur și simplu nu se mai organizează sau că s-a plictisit de ele. Acum e nostim, dar pe atunci nu mi se părea. Și ar mai fi ceva, tot așa nostim (acum) de povestit, dar care la vremea respectivă mă enerva și mă supăra la culme și anume faptul că, de câte ori o întrebam pe parcursul vacanței de vară dacă și-a făcut toate lecțiile, inevitabil, cu doar o zi înainte își dădea seama, fie că mai avea o carte de citit și povestit, fie că mai avea un caiet întreg de lecții la matematică... Să fi văzut cum intram în priză toți ai casei și ne apucam de citit și conspectat, de rezolvat probleme... Nu mi se părea nimic amuzant atunci, deși acum facem haz de necaz pe tema asta.

Așadar, Andreea a fost un copil care învăța bine și ușor, dar care trata uneori lucrurile cu o nonșalanță exasperantă pentru noi, părinții, și care avea o energie de invidiat.

Ai fost o mamă exigentă care punea preț pe note sau te-a preocupat mai degrabă parcursul educațional în sine al Andreei, nu neapărat rezultatul final?

Eu zic că am fost o mamă înțelegătoare, că am încercat să o fac pe Andreea să înțeleagă că există etape în care contează notele, că indiferent de cât de priceput și talentat ai fi la unele domenii, e important să ai rezultate. Am făcut greșeala de a o compara uneori cu alți copii (cuminți și cu note mari), lucru pentru care-mi pare rău și astăzi, dar sunt totodată bucuroasă că tot ceea ce a avut Andreea „altfel” decât alți copii s-a întors în favoarea ei. Dacă ar fi să dau un sfat, acela ar fi de a avea încredere în copiii noștri și de a ne bucura atunci când ies din rând. Eu, de exemplu, am făcut o tragedie din primul său tatuaj, din tunsoarea skrillex, și poate că am înțeles destul de târziu că aceste manifestări de „libertate” nu-i afectează nicidecum intelectul, ci sunt doar niște comportamente ale unui om ce simțea nevoia să se exprime. Andreea a fost dintotdeauna „rebelă” în felul ei, dar acum am ajuns să apreciez foarte mult felul ei de a fi și curajul de a nu se fi îndepărtat de ceea ce este ea, în esența ei. Pot spune că sunt mândră de felul în care s-a dezvoltat, îmi place s-o văd atât de iubitoare de animale, atât de dornică să le ajute, să le salveze (numai eu știu câte animale n-am oblojit la noi pe balcon, animale rănite, flămânde etc). Chiar și acum are acasă două cățelușe, una luată de pe stradă, care avea și un puiuț în burtică, fără ca ea să știe, pe care le crește ca pe doi copii. Îmi mai place și faptul că este foarte asumată, dar, mai ales, că este un om foarte bun la suflet.

Ești una dintre scriitoarele cele mai citite din România, pe social media oamenii se fotografiază alături de cărțile tale și împărtășesc și prietenilor lor virtuali bucuria de a fi descoperit cărțile tale minunate. Care ar fi, în opinia ta, top 5 cărți ale copilăriei pe care ar trebui să le citească cei mici?

Mi-e teamă că lecturile copilăriei mele nu mai corespund cu lecturile tinerilor din ziua de azi. Și e normal să fie așa. Noi citeam cărțile la care aveam acces, destul de puține la vremea respectivă, mergeam la bibliotecă și alegeam de acolo ce ne făcea cu ochiul, dar astăzi există o varietate atât de mare de cărți care i-ar putea cuceri pe copii, încât mi se pare foarte ușor să găsești ceva să-ți placă.

Pe vremea mea, am citit cu sufletul la gură „Winnetou”, „Cocoșatul de la Notre-Dame”, romanele de capă și spadă, „Cosette” (o cărticiă mică, cu un fragment din „Mizerabilii”, pe care am citit-o mai târziu) și multe, multe povești nemuritoare.

Care sunt cărțile care te-au impresionat pe tine cel mai mult?

Am cărți care se vor lega întotdeauna de diferitele perioade ale vieții în care le-am citit și, așa cum am spus de multe alte ori, îmi plac mai degrabă autori, decât cărți. De fiecare dată când găsesc o carte care îmi place, cumpăr imediat toate volumele autorului respectiv. Îmi place să văd evoluția scrisului lui, temele repetitive (uneori) sau, dimpotrivă, felul în care se reinventează la fiecare carte. Mă bucur când descopăr cărți fabuloase și unele mai puțin reușite ale aceluiași autor, îmi place să le văd vulnerabilitatea, lucrurile care-i diferențiază. Așadar autorii mei de suflet sunt: Mircea Eliade, John Steinbeck, Ian McEwan, Ismail Kadare, Paul Auster, Haruki Murakami, Jose Saramago, Dostoievski, Dino Buzati, Jonathan Franzen, Alberto Vázquez-Figueroa, Llosa, Jonathan Coe, Donna Tartt, Philip Roth și mulți, mulți alții.

De ceva ani suntem în plină eră digitală, trăim în mediul online și uneori pentru mediul online. Cum apreciezi relația tinerelor generații cu online-ul?

Lucrurile stau așa dintotdeauna pe acest pământ: un lucru se pierde, în timp ce altul se câștigă. Tinerii din ziua de azi au posibilitatea de a cunoaște lumea mult mai ușor și de la vârste foarte fragede. Au din start avantajul de a avea acces la lucrurile pentru care noi, altădată, trebuia să scormonim în biblioteci, să căutăm. Aproape totul e la dispoziția lor, cu un efort minimal. Iar asta se traduce uneori într-o capacitate aproape înnăscută de a se folosi de tehnologie în folosul lor. Folosite cu măsură, toate invențiile tehnologice îi ajută pe copii să se dezvolte altfel.

Probabil tehnologia va face parte tot mai mult din viețile noastre, din viața copiilor noștri nu mai zic. Crezi că e important ca educația să se adapteze noii realități?

Da, cred că este important să ne adaptăm noii realități. Dar pe de altă parte, nu pot să nu sesizez prăpastia care se deschide între cei care au acces la educație și cei care nu au. Cum, de exemplu, nu pot să nu fiu impresionată de generațiile din urmă, părinții, pensionarii noștri, cu care lumea în care trăim pare să nu mai aibă răbdare. Bătrânii noștri sunt lăsați în urmă, exilați în lumea lor.

Din păcate, contează încă foarte mult locul în care te naști, familia în sânul căreia trăiești. Mai sunt destule școli cu toaleta în curte, școli neîncălzite, în care copiii n-au văzut și n-au folosit în viața lor un calculator. Există încă școli la care copiii ajung după kilometri întregi parcurși pe jos, după cum sunt instiuții de învățământ unde un cadru didactic predă singur câteva materii.

Și lăsând la o parte toate aceste probleme, nu putem să nu ne gândim la schimbările dese și uneori neinspirate prin care trece învățământul românesc, programa nepotrivită, nemulțumirile cadrelor didactice, umilirea lor cu promisiuni nerespectate.

Eu cred că educația este fundamentul oricărei societăți și că aceasta ar trebui să devină o prioritate a statului, a fiecărei familii în parte.

Cum vezi tu, ca scriitor și promotor al culturii, educația viitorului? Cum este și cum ar trebui să fie? Cum pot fi copiii atrași în mod plăcut către cunoaștere?

Un prim pas ar fi exemplul părinților. Într-o casă în care părinții nu citesc, e mai greu ca un copil să facă asta. Trăim vremuri în care lipsa timpului, oboseala îi fac pe părinți să nu mai aibă energia de a petrece timp cu copiii lor. Eu cred însă că oricât de mult l-ai lăsa în fața calculatorului sau la cursuri specifice vârstei lor, orice copil are nevoie de sprijinul sau măcar de prezența părinților. Orice vorbă bună spusă într-un moment cheie devine un moment de neuitat în memoria copilului, dar și invers. Lipsa părintelui din viața copilului atunci când acesta are nevoie de el va rămâne pentru totdeauna în sufletul copilului. E ciudat cum peste ani ne amintim de anumite momente – mai mult sau mai puțin importante – care ajung să ne marcheze și să ne influențeze existențele. Culmea e că uneori nu păstrăm amintirile pe care ni le dorim, ci tocmai, pe acelea pe care am vrea să le uităm. De prea puține ori copilul își va aduce aminte de eforturile pe care le-ai făcut pentru a-l crește fără lipsuri, dar întotdeauna îți va aduce aminte când l-ai rănit sufletește. Așadar, consider că atenția și deschiderea la dorințele, micile pasiuni sau înclinații ale copilului trebuie neapărat exploatate. Este important ca un copil să facă cu plăcere anumite lucruri. Tocmai de aceea ei trebuie ademeniți cu tot felul de lucruri care le-ar putea plăcea, iar la primul semn că există acolo un sâmbure de interes, să existe deschidere din partea părintelui.

Mi-aduc aminte că fiicei mele nu-i prea plăcea să citească, iar acest lucru mă supăra peste măsură. Nu știam ce să fac și cum să procedez pentru a-i deschide acest orizont. Noi citeam amândoi acasă, dar de ea nu se lipea deloc această activitate. La un moment dat, am primit de la o bună prietenă primele trei volume din seria „Harry Potter”. Când i-am spus fiicei mele că prietena mea a stat trei zile și trei nopți cu nasul în cărți, i-am aprins o luminiță. După aceea, i-am spus câteva lucruri despre autoare, cât de mult s-a chinuit să publice, ce viață grea a avut până când s-a îndurat un editor să dea credit cărților ei care sunt acum iubite de copii și oameni mari, în egală măsură, pe întreaga planetă. O vreme n-am mai vorbit despre ele, dar i le-am lăsat la ea în cameră, pe birou. Într-o noapte, am descoperit-o citind, pe sub pătrură, mult după ora de somn. I-am aprins eu însămi veioza și i-am spus că poate citi cât de mult vrea, doar să țină cont de faptul că a doua zi merge la școală. A devorat cele trei cărți, după care a așteptat următoarele volume cu sufletul la gură. Între timp, am profitat de această deschidere a poftei de citit și i-am cumpărat toate cărtile de fantasy sau altele asemănătoare.

Ușor-ușor, a trecut la alte stiluri, alte abordări, iar astăzi obișnuim să discutăm despre cărțile pe care le citim fiecare dintre noi.

Pe 19 mai vei lansa cea de a treia carte a ta, „Purgatoriul îngerilor”, roman despre care tu însăți spui că „am scris această carte pentru că mă impresionează vulnerabilitatea copiilor, pentru că uit greu un chip trist, pentru că nu pot să nu mă-ntreb unde dorm, ce mănâncă, ce vieți au copiii străzii, dar mai ales care este povestea care i-a adus acolo.” Ce ai simțit în tot timpul în care ai scris-o?

Cartea aceasta m-a consumat destul de mult, pentru că atunci când scriu mă pun cu totul în pielea personajelor. Am scris cartea dintr-o nevoie de a vorbi despre copiii dispăruți, copii pe care părinții lor încă îi caută, dar care pentru noi, ceilalți, nu există. Am scris în carte despre „nepăsare”, cea care cred eu că ne va ucide. Nepăsarea care ne îndepărtează de condiția nobilă de oameni, de rasă superioară. Mark Manson spunea în cartea lui „Arta subtilă a nepăsării” că nepăsarea nu e un defect, nu e o vină, pentru că oricât de mult am vrea, nu ne poate păsa de tot ceea ce e în jurul nostru și că trebuie să ne facem cumva o ierarhie a lucrurilor de care trebuie să ne pese.

Pe de o parte, sunt de acord cu el, pe de altă parte, eu cred că e vital să ne îndreptăm atenția și asupra lucrurilor care nu ne afectează în mod direct, dar care există. Nu înseamnă că dacă nu ni se întâmplă nouă, ele nu se petrec. Oamenii și-au construit un sistem de apărare prin care se protejează de lucrurile rele din jurul lor. Și pe undeva e firesc să facă asta.

Am văzut zilele trecute circulând pe Facebook o fotografie cu copiii amărâți din Africa, cu burți umflate de paraziți, morți de sete și de foame, copii fără nicio vină, condamnați încă de la naștere unei suferințe perpetue. Și-atunci mă-ntreb, cum de ne putem suporta? Acele fotografii fac de râs întreaga omenire, ne pun în fața unei oglinzi în care refuzăm să ne uităm. Ne-am vedea atât de urâți, atât de fără suflet, atât de meschini. La ce ne sunt de folos telefoanele și casele inteligente, marile descoperi în domeniul IT, fără de care – culmea – ne dăm seama că nu putem supraviețui – dacă nu suntem în stare să curmăm suferința unor suflete nevinovate. Și când spun, să curmăm, mă gândesc la niște soluții atât de simple și de la îndemână nu doar pentru marii bogați ai lumii, ci pentru oricare dintre noi. Dacă fiecare om de pe acest pământ ar dona un leu, un cent, un franc, un dolar, un euro într-un fond comun de ajutorare a muribunzilor planetei, cred cu tărie că am putea face un mic pas spre normalitate. Mă frământă foarte tare aceste lucruri și mi-ar plăcea să am puterea să schimb ceva. M-am tot gândit la modul practic cât de greu ar fi ca toate țările planetei să se unească pentru a da o mână de ajutor acolo unde copiii mor de foame și de sete. Ar fi atât de ușor... dacă ne-ar interesa...