Mariana Marin: În pragul sărbătorii profesionale ne-am propus să dialogăm cu Viceministrul Educaţiei – Tatiana Potâng. După cum vă spuneam, vă admirăm sincer, în primul rând pentru faptul că ştiţi a îmbina inteligenţa chipului cu cea emoţională, bineînțeles acestea având un suport solid – competenţa profesională. Nu este un compliment, este o constatare pe parcursul celor 2 ani de când sunteţi în funcţie.

Am făcut cunoştinţă cu CV-ul Doamnei Tatiana Potâng, dar am vrea să ştim câteva date personale la care ţineţi Dvs.

Tatiana Potâng: Pentru mine este importantă locaţia în care m-am născut. E vorba de satul Hâjdieni, raionul Glodeni, un sat de oameni extraordinari, un sat care m-a format nu numai până la vârsta celor 7 ani de acasă, dar până la 17 ani, când am plecat. Părinţii mei erau ţărani şi, atunci când nu au reuşit, i-am însoţit la muncile câmpului. Întotdeauna mi-a plăcut să mă apropii de limba  română a omului tradiţiei, o limbă miezoasă în felul său şi, mai ales, să constat că unele expresii sunt unice în felul său, întâlnite doar în satul meu de baştină.

Dacă e să mai vorbim despre CV, pot menţiona despre profesorii pe care i-am avut, la care ţin mult, iar întâlnirile cu cei, care din fericire mai sunt în viaţă, îmi sunt dintre cele mai dragi.  Profesoara de limba română, pe care am avut-o şi de care eram pur şi simplu îndrăgostită din clasa a IV-a, mi-a fost un adevărat model de inteligenţă şi de spiritualitate foarte frumos îmbinată.

Dirigintele  - profesor de istorie, am senzaţia că îl copiez şi azi în unele situaţii, fiind profesor la catedră, m-a cucerit printr-o inteligenţă sclipitoare.

Am urmat facultatea la Universitatea „Alecu Russo” din Bălţi, unde am avut să întâlnesc personalităţi de excepţie. E vorba de Maria Şleahtiţchi, care ne-a deschis lumea marilor clasici. Nicolae Leahu, Gheorghe Popa  - actualul rector al Universităţii de Stat din Bălţi, Mihail Şleahtiţchi – ministrul Educaţiei, care mi-a fost profesor de istoria pedagogiei. În anii 90, ministrul actual era deschis pentru tot ce este nou, inspirându-ne de pedagogiile alternative: Waldorf, Freinet, Cousinet, etc.

Am început doctoratul la Bucureşti, la renumitul profesor Nicolae Manolescu. Am încheiat studiile doctorale, dar din motive mai mult decât subiective, fiind în aşteptarea unui copil, care a dat peste cap lista de priorităţi, nu mi-am susţinut teza dată. Nu regret deloc. Oricum am revenit pentru doctorat, mai ales că între timp am fost profesoară la Liceul Teoretic „B. P. Hasdeu” din Bălţi, unde director era Boris Stanchevici – care a activat şi la Ministerul Educaţiei. Între timp mi-am luat şi teza, condusă fiind de profesorul universitar, doctor habilitat -  Alexandru Burlacu, iar referenţii oficiali au fost Elena Ţau şi Elena Prus. Am avut onoarea ca Şedinţa Consiliului Ştiinţific pentru susţinerea tezei de doctorat să fie condusă de academicianul Mihai Cimpoi. Un palmares de personalităţi notorii.

M.M.: Stimată Doamnă, de când începe istoria pedagogiei în viaţa Dvs?

T.P.: În anul când am mers în clasa I, eu ştiam că voi fi învăţătoare. Atmosfera de 1 septembrie, toată verva acesteia, momentul când mi-am tăiat singură florile din grădină  - nu le voi uita niciodată. În clasa a IV-a spuneam tuturor că voi pleca la facultate la filologie. Erau şi unii profesori care nu ştiau ce înseamnă aceasta, eu însă eram sigură.

Nu am avut pe cine să urmez. În familia mea, nici printre veri, bunei, mătuşi, unchi – nimeni nu a fost pedagog. Am învăţat să citesc de pe ziarele din jurul cuptorului, la cinci ani, întrebând-o pe mama ce literă este cutare sau cutare. M-am trezit că în grupa pregătitoare citeam foarte bine.

Primul an de activitate pedagogică a coincis cu anul practicii, la şcoala nr. 20 din Bălţi. Anume atunci am simţit că mă simt bine, că mă simt la locul meu, că profesia mă energizează. Nu pot uita lecţia cu Pronumele Reflexiv şi Povestea furnicii în clasa a VI-a. Apoi a urmat o altă practică la Liceul Teoretic „B. P. Hasdeu”. Doamna Profesoară la care făceam practica l-a invitat pe Domnul Director spunându-i să fie atent la ce studentă talentată a descoperit ea. Am avut propunerea să continui activitatea la acel liceu. Era o ofertă generoasă în acel timp. O refuzasem. În aceeaşi perioadă am avut şi o propunere de a rămâne la Catedră. Aşa s-au întâmplat lucrurile, probabil că am fost foarte tranşantă în anumite situaţii, că totuşi am rămas să activez timp de 5 ani la liceu. Am avut o promoţie de clasa a V-a pe care am dus-o până în clasa a IX-a şi la fel o clasă de a X-a pe care am dus-o până în clasa a XII-a. Când eram la şcoală eram Prietenul Copiilor.

M.M.: Fiindcă a venit vorba despre copii, cum priviţi învăţământul de pe eşchiera unui părinte?

T.P.: Fiul meu are 21 de ani şi este student la Arhitectură, la Timişoara, la anul III. E o fire artistică -  scrie poezii. Mă mândresc cu el.

M.M.: Aţi fost sursa de inspiraţie a fiului? Având un aşa model în viaţă şi mai ales mamă  - probabil că l-aţi inspirat?

T.P.: Nu cred. El scrie poezii mai bine decât mine. E pasionat de lectură. Am cumpărat de la Bucureşti“Padurea Norvegiana” a lui Haruki Murakami, iar el mi-a spus că ar fi trebuit să cumpăr altceva că pe aceasta a citit-o demult.

M.M.: Aveţi o tradiţie de familie: competiţia lectorală cumva?

T.P.: Exact. Aşa este Mă bucură mult.

M.M.: Deţinem informaţia că aveţi fiică – elevă la Liceul Teoretic „Onisifor Ghibu”, în clasa a IV-a, învăţătoare Lilia Vlasiuc.

T.P.: Am avut norocul pentru ambii copii de învăţători buni. Învăţătoarea fiicei, dna Vlasiuc Lilia este extraordinară, foarte energică. Şi băiatul meu a avut la Bălţi o învăţătoare excepţională – Lealea Ivanovna Leaşuga (aşa i se spunea atunci). Este foarte important a se acorda atenţie colaborării familiei cu şcoala, pentru că ei formează un duet care are un impact inedit  asupra formării copilului.

În ambele cazuri, de pe postura de părinte, am procedat la fel: a trebuit să dau prioritate în procesul de instruire învăţătoarei. Înţeleg şi înţelegeam că învăţătoarea pentru această etapă a vieţii ştie mai mult despre copilul meu şi este foarte important când copilul îşi pune în valoare învăţătoarea. Pentru copii vroiam şi vreau să rămân doar mama.

Atunci când vine timpul să intervin cu un ajutor, cu plăcere o fac: de exemplu să scriem o compunere. Şi pe fiu şi pe fiică i-am îndrumat doar, fără ca să le scriu eu. De exemplu cu fiica învăţam recent tema la istorie. Ea a încercat să reproducă cele învăţate. Am invitat-o să stăm de vorbă. Aşa e mai eficient.

Să ştiţi că sunt mândră de învăţătoarele copiilor mei. În persoana Doamnei Vlasiuc mă regăsesc, pentru că este la fel de energică, implicată şi „pusă pe treabă” ca şi mine. Apreciez astfel de oameni, care au timp pentru toţi copiii şi se dăruiesc cu toată inima.  Băiatul şi în clasa a XII-a făcea vizite primei sale învăţătoare îndulcind-o măcar pentru o zi cu o ciocolată.

M.M.: Dna Viceministru, la ce poate visa un profesor? Cum credeţi?

T.P.: Ştiind ce-i necăjeşte, ce-i contrariază, probabil că de aici am să fac şi concluziile la ce visează. În primul rând ingratitudinea societăţii pentru profesor, scăderea prestigiului faţă de munca lui. Nu mai sunt percepuţi învăţătorul şi profesorul ca modele, ca învăţători propriu-zişi, cei care aduc şi care împrăştie lumină. Anume cei care se dăruiesc suferă cel mai mult. Azi tot mai des se vorbeşte cu sens peiorativ despre un profesor - „săracul învăţător, „de unde să aibă, doar e învăţător?”, „nu are, bietul profesor”. Calificativele date, în imediata apropiere a cuvântului „învăţător” îi necăjeşte mult, iar acesta ar putea fi un vis pentru ei – să fie altfel decât cum este. Statutul profesorului de cândva, în faţă căruia îşi scoteau toţi căciula. Acesta ar fi un vis. Visul de a fi recompensaţi, nu atât material, dar mai mult moral pentru ceea ce fac. Pe cât de mult se munceşte, pe atât de puţin se apreciază.

M.M.: Ce calităţi profesionale credeţi că s-au rătăcit în timpurile de azi?

T.P.: E foarte bine că aţi ordonat anume aşa întrebările. Căci o parte din vină, pentru că lucrurile se întâmplă anume aşa, cum vorbeam mai sus, o poartă şi profesorii. S-a schimbat setul de valori în societate, perioada de tranziţie s-a dovedit a fi şi de tranziţie spre alte valori. Schimbarea de contingent profesoral în anii 90, în condiţiile economice vitrege a făcut ca unii profesori să renunţe la ceea ce făceau cu drag şi să plece. În locul acestora nu a venit ce este mai bun. Bunul acesta nu a fost suplinit cu profesori, de fapt nici chiar cu profesori. De multe ori în locul lor au venit profesori întâmplători. De aici nedumerirea: profesorii care au rămas să muncească cu dăruire nu au o competitivitate sănătoasă, uitându-se la colegul său, care vine la şcoală doar pentru un serviciu. De asemenea absolvenţii facultăţilor nu mai erau cei care au trebuit să fie. Să ne uităm şi la admitere, care cândva era destul de provocatoare, trei candidaţi pentru un loc , iar azi este lipsă de studenţi la facultăţile pedagogice. Are loc un proces în care profesorii îşi văd mai mult de sine decât de meserie. În permanenţă nu ajung bani pentru carte, pentru presă, în capul mesei fiind problemele financiare. De aici scade ratingul şi imaginea profesorului. Vor trebui să treacă ani, ca lucrurile să aibă o întorsătură, iar profesorul să revină pe postura sa de dascăl spiritual.

Ratingul profesorului este un indicator extraordinar pentru societate. În momentul în care profesorul este respectat, el este respectat inclusiv de societatea civilă ca element al sistemului. Profesorul este etalonul unui sistem care funcţionează. Părinţii sunt mulţumiţi nu pur şi simplu de profesor, ci de şcoală ca instituţie şi de sistem ca şi structură.

M.M.: Vă sustrag de la o problemă importantă a pedagogiei sociale către o altă extremitate, ce ţine de didactica funcţională. Ce crede un viceministru despre proiectarea zilnică?

T.P.: Mie nu-mi place să scriu. Mai nou, scriu la calculator, ceea ce este mai uşor pentru mine. Ciudat, pentru că sunt filolog şi ar trebui să-mi placă acest exerciţiu al mâinii. Fac scheme mai mult decât text. Îmi dă o imagine clară la ceea ce urmează să fac. Atunci când am fost profesor şcolar, mi-am făcut cu multă disciplină, chiar jertfă, ca să zic aşa – proiectarea didactică zilnică. Bineînţeles, nu în măsura în care am fost învăţată la facultate. Profesorul metodist de la facultate ne spunea că fiecare lecţie trebuie să aibă un caiet aparte. Un calcul simplu ne face să ne imaginăm că pentru a face 6 ore ne trebuie 6 caiete a câte 12 pagini. Aveam totuşi scris pe o pagină şi jumătate absolut totul de ce aveam nevoie la o lecţie, urmând calapodul învăţat la facultate. De aceasta am şi avut încrederea directorului adjunct pentru instruire, Nicolae Damian, care din păcate nu mai este, dar care a fost un director adjunct prin excelenţă. Arbitrar, într-o zi de miercuri, când eram invitată să prezint proiectele, Dumnealui era uimit că le aveam pe toate. Exclama: „Ia te uită şi copiii aceştia fac treabă!”, cu referire la tinerii specialişti. Or, aceasta a făcut să aibă pentru mine un respect deosebit.

M.M.: Sunt şi eu de acord. Cu-adevărat, proiectarea zilnică te face disciplinat şi profesionist. Iar cititorii noştri vor lua de bună seamă acest exemplu.

Ştim că aţi participat recent la o Conferinţa Ştiinţifică la Bucureşti, Eduvision 2020. Cu ce noutăţi sau idei veniţi de la acest for? Cât de importante sunt pentru profesor tehnologiile informaţionale şi comunicaţionale?

T.P.: La acest for s-a  pus accent pe o idee importantă că profesorul trebuie să aibă legătura cu realitate prin copiii pe care îi învaţă şi nu putem să uităm acum că avem o generaţie de copii IT, care gândesc altfel, care-şi construiesc imaginile după alte principii, pentru că el a intrat de la o vârstă precoce în această lume virtuală a internetului, a calculatorului, IPhone, IPod ş.a. Iar profesorul nu poate să rămână în urmă de aceste componente care fac parte din viaţa acestui copil. Nu  poate neglija, or, aceasta înseamnă să neglijeze copilul. Elevul gândeşte altfel, iar profesorul trebuie să-l ajute şi să valorifice acest nou mod de gândire a copilului. E-learning-ul îl face complice pe profesor în învăţare, favorizează învăţarea activă. Profesorul riscă să devină demodat, iar elevii să nu aibă încredere în şcoală, ştiind că la şcoală învaţă cu totul altceva decât realitatea.

M.M.: Tot mai des auzim afirmaţia „Merg la cursuri pentru că am nevoie de certificat.” Unii profesori consideră, că pot fi autodidacţi şi nu e nevoie de a urma anumite formări. Care ar trebui să fie motivaţia profesională în acest sens?

T.P.: Unii profesori sunt foarte implicaţi şi, cu-adevărat, nu au nevoie de cursuri. Încearcă să găsească informaţii de oriunde. Uneori tocmai aceştia sunt mai setoşi să participe în formări, să vadă ce mai nou este în sistemul educaţional. Am avut surpriza să întâlnesc o directoare de grădiniţă de la Bălţi, care avea pe un şnur vreo 10 stick-uri, pe care le purta cu ea şi menționa că absolut pe toate se conţine informaţie didactică, tot ce o poate ajuta în activitatea grădiniţei. Şi-a adus calculatorul de acasă, oferind informaţie tuturor colegilor care au nevoie. Un model de director generos şi interesat de propria formare, dar şi a colaboratorilor săi.

M.M.: Mai nou  - cursurile sunt cu plată. Fac parte din categoria profesorilor care mă interesează propria formare şi nu pun preţ pe anumite cheltuieli, pentru că sunt interesată de tot ce mă poate face utilă colegilor din republică. Lucrurile sunt un pic diferite în comunitatea pedagogică, persistă totuşi indignarea colegilor despre finanţarea din surse proprii. Ce credeţi despre aceasta?

T.P.: Învăţătorii trebuie să înveţe, să citească zilnic ca să fie în rând cu viaţa. Nu însemnă că, dacă trebuie să plăteşti pentru cursuri, nu te duci. Prin definiţie, pentru formare, pentru tot ce acumulezi pentru tine, trebuie să plăteşti. Aici intervine şi factorul economic – orice stagiu, ulterior, îţi aduce şi un beneficiu material.  Cu atât mai mult dacă vorbim despre stagiile obligatorii, care au loc o dată la cinci ani pentru accederea la un grad didactic, acesta presupunând un spor la salariu. Dacă ar fi să calculeze sporul pe care îl au la salariu pe parcursul la cinci ani de zile şi plata pentru cursurile pe care o plătesc la formări, vom  constata că nu alcătuieşte decât sporul a 2-3 luni de zile. Iar noi vorbim despre un spor acordat pe cinci ani.

Acum se lucrează la noul regulament de atestare, care va fi pus pe siteul Ministerului Educaţiei şi supus dezbaterilor pe parcursul unui an de zile. Punem accent în acest regulament pe creditele cumulative. S-a elaborat şi o hartă creditară, care urmează să ne prezinte o situaţie obiectivă, fiind răsplătit efortul cadrelor didactice pe parcursul mai multor ani de zile, nu doar în anul atestării. Formările însă nu pot fi sincopate, profesorul urmând totuşi o formare după un program general de 2 sau 3 săptămâni, fiind suplinite de anumite seminare de scurtă durată pe anumite module.

M.M.: Presa periodică. Credeţi că avem probleme cu lectura publicaţiilor profesionale?

T.P.: Da. Avem.   Nu cred se citeşte suficient. În acelaşi timp, consider că se citeşte mai mult decât altceva. Literatură artistică nu se citeşte.

M.M.: Ar fi interesant să sincronizăm formele lecturii şi să propunem cititorilor noştri pagini de literatură artistică.

T.P.: Ar fi interesant, cu-adevărat: sub aspect de prezentare a unor lecturi, comentarii succinte etc.

M.M.: Ce credeţi despre Asociaţia Generală a Învăţătorilor din România, filiala Republica Moldova?

T.P.: Ştiind cine stă în capul acestei asociaţii, consider că e un proiect de lungă durată. Mă bucură că există posibilitatea de a se întruni profesorii pentru un dialog, pentru schimb de experienţă. Mai ales că schimbul se produce la nivelul a două ţări: Republica Moldova şi România. Este un lucru care trebuia să existe demult, dar din păcate nu a fost, sau a fost, dar a amorţit activitatea.

M.M.: Asociaţia Generală a Învăţătorilor din România, filiala Republica Moldova are în planul său anual lansarea în  această toamnă a trei proiecte: Clubul Tinerilor Specialişti, Cercul Pedagogic de pe data de 3, ora 15.00 şi Programul on-line de formare continuă.

M.M.: Dorim să ne transmiteţi prin acest interviu un mesaj către cititorii revistei celor mai buni profesori – Învăţătorul Modern.

T.P.: Să fie mândri de ceea ce fac, că fac ceea ce trebuie.

M.M.: Ce semnificaţie are pentru Dvs. buchetul de flori?

T.P.: Îmi plac florile şi rămân departe de ideea că nu trebuie să dăruieşti flori, pentru că se ofilesc. Am avut flori și acasă la mama şi acum am multe plante de cameră.

M.M.: Permiteţi-ne să vă felicităm cu ocazia frumoasei sărbători profesionale şi să vă urăm bucuria muncii împlinite.

T.P.: Vă mulţumesc din suflet.