Avem onoarea să vă invităm la cea de-a doua ediţie a Parteneriatului educaţional naţional ,,Coloane care cresc necontenit" care se va desfăşura în satul Braneţ, Comuna Bîrza, judeţul Olt, aceasta cuprinde un Simpozion naţional dedicat marelui Lucian Blaga, cu ocazia împlinirii celor 120 de ani de la naşterea sa.

Coloanele sunt verticalităţi suind frontispicii, cupole, temple, arte îngemănate ce trec dincolo de timp şi hotare. Sunt venele şi arterele creativităţii. Sunt respiraţia, inspiraţia şi aspiraţia la altitudine a spiritului dăruit de Dumnezeu, să păstreze şi să amplifice faima unui popor.

Gânditorul din Lancrãm a arătat cu claritate că românul şi-a preţuit şi chiar şi-a divinizat orizontul spaţial mioritic şi că a preferat, adesea, să se retragă din istorie, adică s-o boicoteze...

Credem că destinul poetului Lucian Blaga mărturiseşte fără putinţă de tăgadă rarisima fidelitate cu care şi-a asumat rostirea ca pe o punte – între lumesc şi divin, între seninătate şi disperare, între exultanţă şi anxietate. Spre izvoarele fiinţei se îndrepta acela pentru care „... cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit/ aşa de mult să plângă şi n-au putut./ Amare foarte sunt toate cuvintele,/ de-aceea – lăsaţi-mă/ să umblu mut printre voi,/ să vă ies în cale cu ochii închişi”

,,Fiecare sat se simte, în conştiinţa colectivă a fiilor săi, un fel de centru al lumii, cum optic fiecare om se plasează pe sine de asemeni în centrul lumii. Numai aşa se explică orizonturile vaste ale creaţiei populare în poezie, în artă, în credinţă, acea trăire care participă la totul, siguranţa fără greş a creaţiei, belşugul de subânţelesuri şi de nuanţe, implicaţiile de infinită rezonanţă şi însăşi spontaneitatea neistovită. Omul satului, întrucât izbuteşte să se menţină pe linia de apogeu, genială, a copilăriei, trăieşte din întregul unei lumi – pentru acest întreg ; el se găseşte în raport de supremă intimitate cu totalul şi într-un neântrerupt schimb reciproc de taine şi revelări cu acesta.

Mândria satului de la se găsi în centrul lumii şi al unui destin, ne-a menţinut şi ne-a salvat ca popor peste veacurile de nenoroc.”

Să mergem la izvoare, la apa vie care ne poate revigora. Cu această datorie de conştiinţă, precum Pan M.Vizirescu, scriitorul oltean obligat de comunişti să intre sub pământ un sfert de secol ca să se poată salva, ne oprim azi, aici, cultural la o constelaţie de somnităţi şi personalităţi, locale şi naţionale, aducătoare şi ducătoare de lumină metaforizată în  proiectul intitulat : ,,Coloane care cresc necontenit”.

Dacă avem în minte dictonul hristic conform căruia împărăţia cerului este în noi însine, în profunzimile sinelui nostru, atunci nu putem să nu observăm că, în cele mai senine poeme ale sale, neatinse încă de răul cosmic, Lucian Blaga celebrează interioritatea, pacea existentă acolo fără altă finalitate decât bucuria pură.

Cenuşa de care este plină lirica lui Lucian Blaga anunţă un timp al ispăşirii tuturor orgoliilor, într-o Europă măreaţă şi, în acelaşi timp, decadentă, cu reperele pierdute. Suferinţa poetului e însă mult mai complicată. Dincolo de istorie, el trăieşte şi o melancolie pur metafizică, de nobilă vibraţie, perfect conştient că universul vizibil ascunde un mister pe care nu-l putem zări.

„Eu cred că veşnicia s-a născut la sat./ Aici orice gând e mai încet, / şi inima-ţi zvâcneşte mai rar, / ca şi cum nu ţi-ar bate în piept / ci adânc în pământ undeva”.