Avem onoarea să vă invităm la cea de-a doua ediţie a Parteneriatului educaţional naţional ,, Nu toţi dacii au murit la Sarmizegetusa, Măria Ta!”, 2014-2024, ediţia a II-a” care se va desfăşura în oraşul Balş, judeţul Olt. Aceasta cuprinde un Simpozion naţional dedicat lui Mircea cel Mare, cu ocazia împlinirii celor 620 ani de la Bătălia de la Rovine şi 629 ani de la urcarea sa pe tron .

Pe 17 mai 2015 se vor împlini 620 ani de la Bătălia de la Rovine şi 629 ani de la urcarea pe tron a lui Mircea I Basarab, numit ,,marele Io(an) Mircea Voievod” de către strănepotul său, Radu cel Mare, şi ,,Mircea Voievod cel Mare” de Matei Basarab. În epoca modernă aveau să-l numească ,,Mircea cel Mare” B.P. Haşdeu şi A.D. Xenopol – întâii noştri istorici de talie şi celebritate internaţională.

Vom aniversa prin urmare, foarte curând, peste şase secole de când, sub conducerea lui Mircea cel Mare , românii au păşit pe scena istoriei universale, jucând un rol pe care avem datoria să-l facem cunoscut mai clar, atât propriilor noştri conaţionali cât şi celor care, peste hotare, se întreabă cu privire la rostul nostru în istoria continentului ce-şi făureşte astăzi un destin solidar în cadrul Uniunii Europene. Este rolul de scut în faţa expansiunii otomane ce reuşise să reducă Peninsula Balcanică la un teritoriu vasal şi începuse deja să-l transforme într-o parte constitutivă a imperiului ce se va întinde curând pe trei continente.

Cu Mircea cel Mare începe acea confruntare de aproape jumătate de mileniu încheiată sub zidurile Plevnei în 1877 şi în decursul căreia nici Baiazid şi nici vreunul dintre urmaşii săi n-au reuşit să împingă peste români hotarul statornicit, pe vecie, de sabia biruitorului de la Rovine.

Cu toate că personalitatea şi însemnătatea faptelor sale domină întreaga noastră istorie medievală; cu toate că el a domnit – aşa cum observa B.P. Haşdeu în 1873 în Istoria critică a românilor – peste o Ţară Românească mai întinsă decât România din acel moment al domnitorului Carol, şi cu toate că Grigore Alexandrescu şi Mihail Eminescu i-au închinat doua dintre capodoperele noastre, Umbra lui Mircea şi prima parte din Scrisoarea III, figura celui ce aşteaptă învierea de apoi în ctitoria sa legendară de pe malul Oltului este încă departe de a fi percepută şi recunoscută în adevăratele ei dimensiuni, nu numai naţionale, ci şi internaţionale. Iar Mănăstirea Cozia nu a devenit încă ceea ce este Putna lui Ştefan cel Mare : un izvor nesecat de încredere în sine şi de tărie sufletească pentru întregul neam românesc.

Prin desfăşurarea acestui simpozion vrem să oferim posibilitatea – sperăm – tuturor celor care vor dori să participe, pe de-o parte să urmărească ,,progresul adevărului” (ca să folosim formula consacrată de Titu Maiorescu), deloc uşor şi lipsit de sinuozităţi, iar pe de alta, să se alăture cu toată convingerea celor ce, de la contemporanii săi şi posteritatea medievală până la Mihail Eminescu, au văzut în cel ce se odihneşte la Cozia, dar ale cărui fapte continuă să fie urzeală întregii noastre istorii până azi, un învingător glorios, un diplomat de geniu, un ctitor de ţară pentru veşnicie şi un ,,scut” al Europei.

Un cronicar turc îl numea ,,regele regilor creştini din vremea sa”, iar turcologul german Leunclavius, din vremea Renaşterii: ,,principe între creştini cel mai viteaz şi cel mai ager”.