Ghidul părinților, pentru cei 7 ani de acasă

Ghidul părinților, pentru cei șapte ani de acasă
Inst. Înv. primar, Szabo Erika
Școala Gimnazială ”Viorel Nimigeanu ” Nimigea de Jos

Noțiunea de ghid se referă la o persoană sau la un material care furnizează informații, direcții sau sfaturi pentru a ajuta pe cineva să înțeleagă, să facă față sau să navigheze într-o anumită situație sau domeniu.
În contextul acestui titlu pentru un ghid pentru părinți privind cei 7 ani de acasă, termenul ghid sugerează un material care oferă îndrumări, informații utile și sfaturi pentru a-i sprijini pe părinți în timpul acestei perioade critice de creștere și dezvoltare a copilului.
Lumea copilăriei se referă la perioada din viața unei persoane în care aceasta este încă un copil, de obicei, de la naștere până în adolescență timpurie. Este o fază distinctă a vieții caracterizată de descoperire, învățare, joc și dezvoltare fizică și emoțională intensă. Această perioadă este influențată de mediul familial, social și cultural și reprezintă o etapă crucială în formarea personalității, a relațiilor sociale și a abilităților cognitive ale unui individ. Lumea copilăriei este adesea asociată cu inocența, curiozitatea și energia debordantă specifică vârstei tinere.
Expresia ”cei șapte ani de acasă” este o metaforă care se referă la perioada timpurie a vieții copilului, mai ales în primii săi ani de viață. Nu există o perioadă exactă sau universal acceptată pentru această expresie, dar este adesea folosită pentru a descrie acei ani formativi din copilărie, în special între vârsta de 0 și 6 ani, când copiii își dezvoltă personalitatea, abilitățile sociale și își formează bazele educației lor. După această perioadă, care copiii trec de la a fi complet dependenți de familie la a explora lumea și a începe să-și descopere propria identitate. Această etapă reprezintă o tranziție semnificativă în viața copilului, unde acesta începe să se desprindă de protecția și îngrijirea directă a familiei și să-și dezvolte independența și abilitățile sociale. Începe prima sa experiență în sistemul de învățământ formal, adică perioada când începe școala și își petrece o bună parte din timp în afara mediului familial.
Termenul sugerează că acești ani sunt critici pentru dezvoltarea copilului, influențându-l în mod substanțial în aspecte precum educația, socializarea, formarea caracterului și stabilirea unor baze solide pentru viitorul său. După această perioadă, copiii trec printr-un proces de adaptare la noile responsabilități școlare, interacțiunile sociale extinse și explorarea propriei identități. Este momentul în care încep să învețe, să se adapteze și să-și construiască fundația pentru perioadele ulterioare ale vieții lor.
În contextul specific al expresiei - cei 7 ani de acasă- se face referire la perioada de educație și dezvoltare a copilului în mediul familial, înainte de începerea școlarizării formale, adică până la intrarea copilului în sistemul de învățământ. Acești ani includ perioada preșcolară și primele etape ale copilăriei, când educația este, în principal, asigurată de părinți și de mediul de acasă. Această perioadă este crucială pentru dezvoltarea cognitivă, socială și emoțională a copilului. Părinții joacă un rol central în oferirea de experiențe educaționale, în dezvoltarea limbajului, în formarea obiceiurilor și a valorilor fundamentale. Intrarea la școală marchează o tranziție semnificativă în viața copilului, întrucât acesta începe să primească educație formală și să interacționeze cu un mediu social și educațional mai larg.

Perioada de educație și dezvoltare a copilului în mediul familial, înainte de începerea școlarizării, are multiple scopuri esențiale, contribuind la formarea unei baze solide pentru dezvoltarea copilului în etapele ulterioare ale vieții. Prin dezvoltarea socială copiii învață să interacționeze cu ceilalți, să-și dezvolte abilitățile de comunicare și să înțeleagă regulile sociale de bază. Aceasta include și dezvoltarea empatiei și a abilităților de colaborare.
Este o perioadă crucială pentru dezvoltarea limbajului. Copiii învață să vorbească, să asculte și să înțeleagă limbajul înconjurător, ceea ce are un impact semnificativ asupra abilităților lor cognitive și de comunicare ulterioare. Educația în familie ajută la stabilirea unor rutine sănătoase și la formarea de obiceiuri importante, cum ar fi igiena personală, somnul regulat și alimentația sănătoasă.
Prin jocuri și activități specifice, copiii își dezvoltă coordonarea motorie fină și își îmbunătățesc abilitățile cognitive, cum ar fi recunoașterea formelor, culorilor și numărătoarea. Copiii absorb valorile și etica din mediul lor familial. Părinții joacă un rol esențial în transmiterea unor principii și în învățarea copiilor despre comportamentul adecvat și corectitudinea. Prin expunerea la diferite experiențe și activități educative, copiii dezvoltă o curiozitate naturală și o sete de cunoaștere, pregătindu-se pentru învățarea formală care va începe la școală. Această perioadă reprezintă o fundație crucială pentru dezvoltarea ulterioară a copilului, pregătindu-l să abordeze cu succes provocările educației formale și sociale.
În perioada de educație și dezvoltare a copilului în mediul familial, înainte de începerea școlarizării, stabilirea unor obiective clare poate contribui semnificativ la succesul copilului în etapele ulterioare ale vieții. Câteva obiective specifice pentru această perioadă ar putea fi:
• copilul să învețe să comunice eficient, să-și extindă vocabularul și să își dezvolte abilitățile de ascultare
• să învețe să interacționeze cu alți copii și adulți, să împartă, să coopereze și să dezvolte empatie
• să facă lucruri pe cont propriu, cum ar fi îmbrăcatul, igiena personală și luarea deciziilor simple.
Aceste obiective contribuie la construirea unei baze solide pentru succesul copilului, pregătindu-l pentru a intra în mediul școlar cu încredere și abilități solide.
Lumea contemporană, nu numai prin ritmul rapid impus schimbării, ci și prin complexității ei, prin noutățile pe care le realizează și le prognozează, pune în fața oamenilor de toate vârstele, noi și noi probleme de ordin economic, cultural, științific.
Acestei societăți trebuie să-i facă față copilul de astăzi și familia sa. Educația, sub toate formele ei , este chemată să găsească soluții prin care omul să se adapteze rapid și eficient la societatea viitorului. Cunoașterea particularităților dezvoltării personalității, a factorilor care contribuie la desăvârșirea acesteia, a problemelor pe care le ridică ea, contribuie în mare măsura la găsirea unor soluții adecvate.
Influențele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct, prin acțiuni mai mult sau mai puțin dirijate, fie indirect, prin modele de conduită oferite de către membrii familiei, precum și prin climatul psihosocial existent în familie. Modelele de conduita oferite de părinți- pe care copiii le preiau prin imitație și învățare-precum și climatul socioafectiv în care se exercita influențele educaționale- cei șapte ani de acasă - constituie primul model social cu o influență hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepției lor despre viață, a modului de comportare și relaționare în raport cu diferite norme și valori sociale. Este unanim recunoscut faptul că strategiile educative la care se face apel în familie, mai mult sau mai puțin conștientizate, determină în mare măsură dezvoltarea personalității, precum și rezultatele școlare ale copiilor, comportamentul lor socio-moral.
În urma cercetărilor, s-a ajuns la concluzia că stimularea intelectuală în primii ani de viață, climatul emoțional stabil din mediul social apropiat (familie, de cele mai multe ori), încurajarea și suportul parental continuu, sunt factori determinași în dezvoltarea personalității copilului. Astfel, Fraser 1959 – a constatat, în urma unui studiu efectuat pe copii de 12 ani, că există o corelație pozitivă puternică între coeficienții de inteligență (QI) înalți și nivelul încurajării parentale, atmosfera familială generală și numărul cărților citite în familie.
Trebuie să menționăm că strategiile educaționale utilizate de unii părinți, chiar dacă sunt bine intenționate, chiar dacă au avut efecte pozitive în anumite cazuri particulare, nu duc întotdeauna la obținerea unui optim educațional, care să favorizeze dezvoltarea personalității. Cazurile particulare, exemplificările ocazionale, nu pot fi întotdeauna utile. Ceea ce într-o familie a avut efecte deosebit de eficiente, în alta poate determina efecte contrarii. Identificarea aspectelor particulare ale mediului educațional din familie după niște parametrii unici, precum și cunoașterea consecințelor unui anumit comportament al părinților, contribuie la explicarea unor comportamente negative ale elevilor.
Analizând situațiile concrete în care se manifestă acțiunile educative în familie, putem identifica mai multe tipuri de părinți:
• unii înțeleg să-și armonizeze sistemul lor de acțiuni educative cu cele ale școlii, ale specialiștilor în domeniul muncii educative
• alții nu conștientizează efectele negative ale strategiilor educative utilizate
Aceștia din urmă sunt convinși că nereușitele educaționale, rezultatele slabe la învățătură, comportamentele inadecvate, chiar aberante, sunt determinate de factori străini, ori necunoscuți familiei. Acțiunile educative ale școlii nu trebuie să neglijeze asemenea aspecte. Întrunirile cu părinții, mai mult sau mai puțin organizate, trebuie să fie un prilej de a conștientiza consecințele imediate și de perspective ale strategiilor lor educaționale.
Comportamentele educaționale ale părinților, chiar dacă sunt bine intenționate, pot avea efecte negative asupra copiilor, din cauza neadecvării lor, a particularităților de vârsta și individuale, la situații concrete de acțiune, la sistemul de cerințe adresate copiilor, etc.
Severitatea exagerată – manifestată prin interdicții, prin brutalitate și prin privațiuni de tot felul – își va lăsa amprenta asupra personalității în formare a copilului. Astfel de părinți impun un regim de viață și, în special de învățătura, peste limitele de toleranță psihologică și psihofiziologica specifică vârstei. Ei impun copiilor lor un volum mare de sarcini, interzic participarea la activități recreative, la jocurile specifice vârstei și utilizează frecvent pedepse care lezează demnitatea copiilor, chiar pedepse corporale.
În afara programului școlar, copiii sunt puși adeseori să învețe mai multe limbi străine, să desfășoare activități artistico-plastice, sportive, chiar dacă nu au aptitudini în acest domeniu.
Afirmând ”facem totul ca să scoatem din el un om deosebit” sau “trebuie să facă ceea ce eu nu am făcut, pentru că nu am avut condițiile necesare”, părinții trebuie să înțeleagă că, dincolo de intenția bună, maniera concretă în care procedează, poate să conducă la rezultate contrare celor scontate.
La rândul lor, părinții super protectori, care depun eforturi exagerate pentru a proteja copilul, pot constitui piedici în formarea și dezvoltarea personalității copilului. Acești părinți consideră că școala, viața în general, are o serie de cerințe care depășesc posibilitățile copilului său, copiii lor sunt fie ”de o inteligență rară”, fie neajutorați, plăpânzi, fragili, și de aceea trebuie menajați.
Apar astfel atitudini de îngâmfare, de exacerbare a E-ului, de supraevaluare a propriilor posibilități, dar și atitudini de subevaluare a copiilor, precum și slabe posibilități de adaptare la situații noi.
Atitudinea protectoare a părinților se poate manifesta și prin limitarea excesivă a libertății și independenței de acțiune a acestora, a inițiativei. Părinții devin deosebit de preocupați de copil, manifestă o teamă permanentă pentru viață și activitatea copilului lor, și de aceea stabilesc ei direcțiile de acțiune și comportare fără să accepte abateri, plângeri sau nemulțumiri. Principala consecință se exprima într-un comportament lipsit de inițiative, instalarea unei temeri nejustificate de acțiune, si mai ales de consecințele ei, în ultima instanță, timiditate exagerată.
Considerând că nici unul dintre aspectele climatului familial prezentat nu este favorabil dezvoltării armonioase a personalității copilului, concluzionăm că ”școlarul are nevoie acasă de un cadru general de viață în care să se simtă în siguranță”. Pentru aceasta el are nevoie de părinți calmi, înțelegători, afectuoși, destul de maleabili în raporturile cu copilul, fără a da dovadă de slăbiciune. El are nevoie să simtă că părinții se ocupă de el, că iau parte la micile lui necazuri și la problemele care îl întristează, și că nu se dezinteresează de ceea ce se întâmplă la școala. Dar în același timp el are nevoie de un cadru de disciplină destul de ferm pentru a nu-l lăsa să-și închipuie că libertatea lui e fără margini și, totodată, să știe că părinții săi împărtășesc același nivel de exigență. (M. Gilly).
În condițiile social-economice actuale, se manifestă două tendințe contradictorii: părinții sunt îngrijorați de viitorul copiilor lor, dar în același timp nu mai au timp și răbdare să acorde atenție problemelor acestora. Relația lor cu școala este ignorată sau evitată, acțiunile educative ale celor doua instituții exercitându-se oarecum paralel. Este o sarcină a școlii, a personalului didactic, să identifice situațiile problematice din familiile copiilor, să dirijeze pe cât posibil strategiile educative ale acestora în favoarea elevului și mai ales să conștientizeze faptul că relația de colaborare școală-familie este determinantă în obținerea performanțelor școlare.

Bibliografie:
G. Berger, (1973) Omul modern și educația sa - EDP București
A. Birch, S. Hayward, (1999) Diferențe Interindividuale - Ed. Tehnica București
R.Vincent, (1972) Cunoașterea copilului EDP București