STRATEGII DE CREȘTERE A MOTIVAȚIEI PENTRU ÎNVĂȚARE LA ELEVII CU CERINȚE EDUCAȚIONALE SPECIALE (Studiu de specialitate)

STRATEGII DE CREȘTERE A MOTIVAȚIEI PENTRU ÎNVĂȚARE
LA ELEVII CU CERINȚE EDUCAȚIONALE SPECIALE
(Studiu de specialitate)

Profesor Niculescu Daniela-Elena
Școala Gimnazială ,,Ion Petrovici”, Galați

Motivația învățării face referire la totalitatea factorilor care îl mobilizează pe elev la o activitate menită să conducă la asimilarea unor cunoștințe, la formarea unor priceperi și deprinderi. Procesul de învățate este facilitat și energizat de motivație printr-o intensificare a efortului și prin concentrarea atenției elevului, prin crearea unei stări de pregătire pentru o activitate de învățare.
A motiva și a educa copiii cu cerinţe speciale în şcoli obişnuite, alături de copiii normali înseamna a asigura servicii de specialitate (recuperare, terapie educaţională, consiliere şcolară, asistenţă medicală şi socială etc.) în şcoala respectivă, a acorda sprijinul necesar personalului didactic şi managerilor şcolii în procesul de proiectare şi aplicare a programelor de integrare, a permite accesul efectiv al copiilor cu cerinţe speciale la programul şi resursele şcolii obişnuite (biblioteca,cabinet de informatică, terenuri de sport etc), a încuraja relaţiile de prietenie şi comunicarea între toţi copiii din clasă/şcoală, a educa şi ajuta toţi copiii pentru înţelegerea şi acceptarea diferenţelor dintre ei, a ţine cont de problemele şi opiniile părinţilor, încurajându-i să se implice în viaţa şcolii, a asigura programe de sprijin individualizate pentru copiii cu cerinţe speciale și ,nu în ultimul rând ,a accepta schimbări în organizarea şi dezvoltarea activităţilor instructiv-educative din şcoală, acțiuni ce se intâmplă în foarte puține școli sau nu se întâmplă deloc.
Atunci cand învățătorul sau profesorul are la clasă un elev cu CES sau cu altă tulburare de dezvoltare, este nevoit să facă anumite modificări sau adaptari curriculare, în funcție de abilitățile copilului. Aceasă sarcină este o provocare pentru cei mai mulți dintre profesorii din învățământul de masă, din cauza numarului mare de elevi pe care îl au la clasă, din cauza timpului limitat pe care îl au la dispoziție,dar și din lipsa de experiență în acest domeniu.
În acest context,profesorul este nevoit să se plieze pe nevoile copiilor cu CES, astfel încât să identifice cele mai simple și eficiente modalități prin care poate face aceste modificări:
a) Adaptarea mărimii sarcinilor – adaptați numărul de elemente pe care elevul trebuie să le învețe sau să le scrie. De exemplu, elevul poate scrie două –trei definiții ,apoi poate lucra două-trei exerciții pentru aplicarea imediată a celor învățate în loc de cinci definiții și cinci exerciții.
b) Adaptarea timpului – reglați timpul alocat pentru învățarea cunoștințelor, finalizarea sarcinilor sau testarilor. În funcție de complexitatea sarcinilor sau a conceptelor, acestea pot fi învățate mai ușor sau mai greu. Elevii cu nevoi speciale pot avea nevoie de un timp mai mare pentru a finaliza anumite sarcini.
c) Nivelul de suport – acordarea unui sprijin suplimentar în cadrul unor anumitor activități poate fi uneori necesar pentru elevii cu CES. Profesorul de sprijin este cel care oferă acest suport în mod ideal, dar ce putem face în cazul copiilor care nu beneficiază de însoțitor?
O soluție ar fi desemnarea altui elev din clasă care are abilitățile necesare pentru a finaliza sarcina respectivă și dorește să își ofere ajutorul.
d) Adaptarea materialelor folosite în procesul de predare – majoritatea copiilor cu CES sunt “visual learners”, ceea ce înseamnă că rețin foarte bine informațiile prezentate pe un suport vizual (planșe, poze, diagrame etc). Folosirea suportului vizual, a exemplelor concrete și a activităților practice ajută elevii să își mențină atenția în sarcini și să învețe mai ușor conceptele.
e) Dificultatea sarcinilor – sarcinile trebuie să fie adaptate nivelului la care se află copilul. De exemplu, unii copii pot avea nevoie de numărătoare sau de calculator pentru a efectua operații matematice. Situația ideală ar fi ca elevul să poată face aceste operații fără ajutor suplimentar, dar abilitatea de a folosi calculatorul sau numărătoarea este mai bună decât nicio abilitate.
f) Adaptarea metodelor de evaluare – există multe modalități prin care un elev poate demonstra înțelegerea conceptelor. De exemplu, în loc de a scrie compunerea pe caiet poate folosi tastatura, poate rezolva exerciții , oferind răspunsuri verbale sau indicând răspunsul corect din mai multe variante posibile.
g)Crearea ambianței emoționale pozitive prin stimularea sentimentului de siguranță, valorizarea reușitelor elevilor și dezvoltarea motivației pentru învățare
g) Folosirea unor resurse informaționale de învățare disponibile on-line, gratuit.
În concluzie, obiectivele educației sunt aceleași pentru toți copiii, însă acestea trebuie adaptate în funcție de nevoile individuale și de abilitățile fiecăruia. Pentru a face posibilă educația incluzivă , integrarea și motivarea elevilor cu tulburări de dezvoltare, este necesar să existe flexibilitate, eficiență,diversitate,interdisciplinaritate,creativitate, interacțiune și cooperare.
În contextul diversităţii elevilor, fiecare copil este important şi unic, indiferent de rezultatele sale şcolare.,iar resursele interne, care sprijină învăţarea, vin din empatia manifestată între cadrul didactic şi elev şi din valorizarea experienţelor de viaţă.

Bibliografie
Peeters, T.. Teorie şi intervenţie educaţională, Editura Polirom, Bucureşti, (2009);
Popescu, S., Stanciu, C., Moraru, A. Ghid de intervenţie în autismul infantil, Editura Risoprint, Cluj-Napoca (2010).