Solutia ecuatiei este Pictura

Clasa a 9-a
Colegiul National "Petru Rares" Suceava , Suceava, Suceava

În fire mici de borangic, dantele ascunse prin corpuri mătăsoase, spaţiu multiplu în care universul se răsfrânge. Celule înmuiate în celule, cernele prinse de coji de hârtie creponată, dans între interior şi afară. Aici, la margine şi totodată la mijloc, lumea (se) naşte, creşte şi descreşte, îmbină şi se combină. În plină mişcare de viduri întrepătrunse, în atomi fisuraţi şi totuşi vii, se naşte Ideea. Omul nu e decât o prelungire a acesteia, o acoladă-dovadă deschisă timpului, spaţiului şi întrebărilor. La început, lumea a fost o Idee, un «înăuntru», un conţinut subtil şi nu o ecuaţie matematică. Oare ştiinţele reale nu şi-au inventat problemele dintr-o nelinişte interioară a omului care îşi pune întrebări întru exploatarea a ceea ce nu poate fi pătruns cu ochiul liber? Nu ele, întrebările şi problemele(întrebările-probleme),au adus „cele mai mari servicii umanităţii”?
La răscruce de drumuri, la pândă de iluzii, de timpi şi fractali vine omul. E acela care caută şi găseşte, care se transformă, iese din el şi astfel se descoperă. Acolo se înghesuie 350 de descoperiri, ani spânzuraţi cu aripile-n sus prin laboratoare, prin interioare... de unde? Lucrăm cu «Nobeli»: o ecuaţie de gradul infinit, o materie vie în plină reacţie, schimb de replici şi idei în o mie de transformări şi înşurubări citoplasmatice strânse de depăşire. Nobel şi-a permis „sfărâmarea” realului şi inventarea unor breşe în pereţii strâmţi ai datelor fixe. Exerciţiul nostru este următorul:[Nobel²+|Nobel|+dinamită•x+(nitroglicerină+cuarţ)]• (inspiraţie+muncă)→ Premiul Nobel, unde x= noua formulă. Formula mea este PICTURA. Pictura, ca celelalte arte, este o transfigurare a realităţii. E o lume în sine, care deschide infinite acolade tuturor adevărurilor. În pictură se găseşte un ritm interior al cuvintelor sustrase din Idee, un sunet pal, vernil al glasurilor interioare şi o clădire colorată a tuturor arhitecturilor construite de suflet. DaVinci spunea că pictura este un exerciţiu al minţii. Consider că este acrobaţia minţii, astfel că, cu cât mai mulţi acrobaţi o vor încerca şi vor şi încerca să şi-o alipească, cu atât imaginea despre lume va deveni mai certă, mai aflată. Degeaba lăsăm vântul să sufle cu putere în pielea norilor, dacă nu intrăm noi în timp să-i suflăm. Însuşi „timpul pictează”(Goya).În pictură nu se ascunde numai urma lăsată de imaginaţie, ci un întreg raport de echilibru, de acorduri între spaţii şi nuanţe, între timpuri şi desfăşurări, între forme şi fonduri.Între euri. Lumea are nevoie de pictură nu numai pentru că e o plăsmuire frumoa- să, ci pentru că e o stare de spirit, care reuşeşte să schimbe starea de spirit. E o poveste. E un tablou din noi pe care încă nu-l cunoaştem însă, ajuns descoperit, va naşte în noi alte şi alte imagini ce nu vor sfârşi niciodată. Nici noi nu vom sfârşi astfel. Devenim partea din tablou, x devine pozitiv-valoare absolută.
În altă ordine de idei, în pictură se întrepătrund toate. Miş- cări rupte de oameni, vorbe înghiţite de sensuri, hărţi spriji- nite pe culori. Totul e o formă de cunoaştere. Pictura e o diseminare a realităţii exterioare, a «învelişului matern», dar pătrunde şi dincolo, în nucleu, unde sarcina e mereu pozitivă. Simbolurile, semnele sunt o revelaţie a ceea ce este «înauntru». Nobelul ar fi contextul de apariţie, ar fi exuvia lepădată. Căci noi astfel facem cu ipostazele noastre vechi – tot mai bătrâne şi parcă tot mai tinere–le îngropăm în uitare. Arta plastică le strînge, ca o lentilă concavă, pe toate, într-un singur punct. Iar imaginea rezultată este una mult mai mare, reală şi dreaptă. În fond, s-ar păstra poveştile. S-ar comunica o lume simplă în toată complexitatea ei, depinde numai de „inspiraţia” care ar analiza totul. Noi, oamenii, suntem propriile glasuri antagonice care se rup când se sting, care se destramă atunci când se scriu, care pictează realităţi atunci când se luminează. Suferim de prea multă realitate; nu trebuie să o anulăm pe cea existentă, ci trebuie să o retu- şăm, redându-i culoarea. Până la urmă, ştiinţa e o liberă cugetare călăuzită de legi şi cauze necesare pe care le putem cunoaşte şi, în consecinţă, ne putem organiza viaţa în conformitate cu puterea lor. Dar nu avem nevoie de vibraţie? Unde ne e emoţia? Nu asta ne desparte de la a mai fi corpuri reci şi sălbatice?
Aşadar, pictura ne răspunde sincer la întrebarea cine suntem noi şi....ce căutăm.Unde suntem noi, coconi de miere toarsă, pictaţi de soare? Unde suntem noi, duşmani nedormiţi, cui aparţinem noi, siropuri de glasuri dulci? Spre ce ne îndreptăm?A cui miere o producem, nu cumva a bondarilor leneşi care ţes prin noi borangicuri cu fire albe, iluzii pătrate şi deşastre? Cine suntem noi? Pictorii nu vor vrea, ca Sartre, să nu-şi lase descoperită arta.Dimpotrivă. Le-ar trimite tuturor o scrisoare pe care ar picta nuclee şi electroni, oglindiţi în propoziţii simple:există x aparţine Inspiraţiei, pentru care ecuaţia noastră trăieşte prin arta plastică.

Propus de: elevina | 12.11.2013 10:52

0 comentarii

Mulţumesc 0 voturi