Dimitrie Bolintineanu - Visul Lui Ştefan Cel Mare

Seara răspândeşte umbrele-i uşoare.
Şi melancolia trece gânditoare.

Dar Ştefan cel Mare, rătăcit prin văi, 
Dintr-un corn de aur cheamă bravii săi.

Inima-i zdrobită ca a lui oştire;
Ţara-i întristată ca a lui gândire!

Pe un colţ de piatră şade el în dor;
Vântul suflă păru-i lung, fluturător.

Pentru-ntâia oară inima lui plânge!
Ochii lui revarsă picături de sânge.

Acolo dă capul somnului mijind
Ce-i închide ochii cu-aripa-i d-argint.

Iată că-i apare o fecioară jună, 
Ale cărei plete strălucesc la lună, 

Negre şi bogate sub cununi de flori;
Ochii ei asupră-i cad pătrunzători;

Cad ca două raze, dulci şi călduroase, 
Mâna ei atinge coamele-i undoase.

- "Ce? Eroul mare, umbra a grăit, 
Însuşi el suspină şi s-a îndoit?

Înţeleg fricosul ce ascuns loveşte, 
Robul ce sărută jugul ce-l striveşte;

Dar un suflet mare, suflet de bărbat, 
Nu-nţeleg, o, Ştefan, cum s-a întristat!

Mergi pe a ta cale, nu sta niciodată!
Urmă datoria care ţi-e lăsată!

Orice-mpiedicare, stavili, vor pieri;
Cu-orice-mpiedicare ţar-a ta va fi!"

Pe un nor de aur zboară ea cu fală;
Un parfum de roze pasul ei exală.

Ştefan se deşteaptă, şterge faţa sa, 
Unde-o lăcrimioară dulce se scura.

Luna argintoasă râde printre nori, 
Dulcea filomelă cântă între flori;

Iar la focul lunii, când mi se deşteaptă, 
Vede-a lui oştire care îl aşteaptă.

Vede căpitanii ce îl înconjor
În tăcerea nopţii le vorbeşte lor:

- "Fraţilor de arme, fala romănească!
Dacă o să piară ţara părintească, 

Dacă-n cartea soartei este însemnat
A pieri poporul cel mai lăudat, 

Cel puţin atuncea piară vitejeşte
Remuşcând toiagul care îl loveşte, 

Ca un ager şarpe ce lovit şi-nvins, 
Caută să muşte cel ce l-a atins!

Astfel e românul, şi-n a lui cădere
Cine îl răneşte, după dânsul piere!

Astfel e românul, astfel să pierim, 
Şi-n căderea noastră chiar să ne mărim!"

Mii de glasuri strigă... Luna bucuroasă
Dintr-un nor de aburi pare mai voioasă;

Stelele de aur mai cu foc lucesc
Şi-n adâncul nopţii văile mugesc:

- "Astfel e românul, astfel să pierim, 
Şi-n căderea noastră chiar să ne mărim!"

Ţepeş Vodă

Paul Preda Păvălache

Ţepeş, zis Dracula
mulţi a speriat,
i-a-nţepat cu "sula"
şi i-a spânzurat.

Căci, doi soli porniră
la împărăţime,
şi-ndată vestiră
despre boierime.

Boierime care
moarte au jurat,
Ţepeş, să-l omoare
astăzi, spânzurat.

Ţepeş auzind
iute s-a sculat,
şi viteaz fiind
el a cuvântat:

-Ascultaţi, voi, care
mai aveţi simţire,
sunt român, mă doare;
veniţi-vă-n fire!

Neamul boieresc
mi-este trădător,
eu ca domn firesc
iubesc pe popor.

Ţin la astă ţară
şi v-am dovedit,
duşmanii să piară
eu, i-am fugărit.

Ţin la neamul meu
la neatârnare,
vă laud mereu
neam, viteaz şi mare.

Sângele vărsat
sânge de român,
e sânge curat
căci, nu vrem stăpân!

Noi nu vrem robire
trădătorii mor,
noi, dorim unire:
românesc popor!

Cine a trădat
vrea să mă omoare,
va fi atârnat
într-un par, la soare!

Să se-nveţe minte
ţara să-şi iubească,
respecte cuvinte
domnia, să-mi crească!

Să-mi crească în pace
iar cel trădător,
de-mi va zice, "drace"
nu-l iert, şi-l omor!

Când boierii-au auzit
Ţepeş Vodă ce le-a spus,
speriaţi, s-au azvârlit
dispărând, către apus.

Şi-a rămas, el, cu poporul
şi cu ceata ostăşească,
aclamând, conducătorul:
"Ţepeş Vodă să trăiască!"

Şi Ţepeş a mai trăit
mulţi boieri în ţeap-a tras,
rămânând, foarte vestit
şi rostit la orice pas.

Aşa şi eu l-am rostit
istorie să-nvăţăm,
Ţepeş Vodă, n-a murit:
când numele,-i cuvântăm.