Aspecte ale limbii române în societatea contemporană

Aspecte ale limbii române în societatea contemporană

Dănilă Elena Luminița, Școala
Gimnazial ,, Traian Săvulescu”-Izvoarele

Nu poți vorbi, gândi și simți românește dacă nu înțelegi
sensul cuvintelor rostite de marele poet, Nichita Stănescu.
,,A vorbi despre limba în care gândeşti, a gândi – gândire nu
se poate face decât numai într-o limbă – în cazul nostru a
vorbi despre limba română este ca o duminică. Frumuseţea
lucrurilor concrete nu poate fi exprimată decât în limba
română. Pentru mine iarba se numeşte iarbă, pentru mine arborele
se numeşte arbore, malul se numeşte mal, iar norul se numeşte
nor. Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanţă apare,
îmi dau seama că ea o are! Această observaţie, această
revelaţie am avut-o abia atunci când am învăţat o altă limbă.
Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate şi frumoase.
Dar atât de proprie, atât de familiară, atât de intimă îmi
este limba în care m-am născut, încât aproape nu o pot considera
altfel decât iarba. Noi, de fapt, avem două patrii coincidente; o
dată este patria de pământ şi de piatră şi încă o dată este
numele patriei de pământ şi de piatră. Numele patriei este tot
patrie. O patrie fără de nume nu este patrie. Limba română este
patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea,
pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul
izvorăşte, de aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte.”
Limba română ,, este patria poeților, este patria dorului și a
doinei, este patria noastră a fiecăruia dintre noi. Limba este
patria gândirii, pentru că gândirea nu este posibilă fără
învelișul material al vorbirii. ” Ideile nu se pot naște și
nu pot exista decât ,, în patria de cuvinte”.
Ca națiune suntem datori nu numai să vorbim românește, ci să
vorbim corect, astfel familiei, educatorului, învățătorului și
profesorului, le revine misiunea de a contribui în mod responsabil
la însușirea corectă a limbii române în rândul preșcolarilor,
elevilor, studenților.
Predarea limbii române în școală, în învățământul
gimnazial sau liceal dezvoltă gustul pentru literatură, le
formează elevilor posibilitatea de a stabili criterii ferme de
selectare a marilor valori, formarea unui cititor de literatură
receptiv la valorile artistice, capabil să manifeste un interes viu
pentru cunoașterea și însușirea limbii și literaturii
naționale.
Studiul limbii duce în mod firesc la crearea posibilităților
dezvoltării armonioase a copiilor, le deschide acestora perspectiva
unei vieți spirituale bogate. Omul care n-are cuvinte, n-are nici
idei. Limbajul sărac înseamnă gândire săracă și confuză,
simțire săracă și confuză, capacitate creatoare săracă și
fără valoare. Numai prin puterea demiurgică a cuvântului, mereu
nouă, mereu nestinsă, ființa neamului românesc a dăinuit și va
dăinui. Unul dintre obiectivele fundamentale ale studierii limbii
române este însușire și aplicarea normelor de vorbire și de
scriere corectă.
Studierea limbii române în şcoală prezintă o importanţă
deosebită, deoarece formarea şi dezvoltarea priceperilor şi a
deprinderilor de exprimare a gândurilor, a sentimentelor elevilor
în mod corect, logic şi concis, conştientizarea procesului
comunicǎrii şi cultivarea unei vorbiri şi scrieri clare şi
corecte sunt principalele preocupări ale sistemului de
învăţământ, strâns legate de această materie. Prin
însuşirea conştientǎ şi activǎ, încǎ din primele clase, a
cunoştinţelor teoretice şi dobândirea unor priceperi şi
deprinderi corespunzătoare de către elevi, şcoala valorificǎ
disponibilitǎţile intelectuale ale copiilor, capacitatea de a
recepţiona. Ea perfecționeazǎ deprinderile de vorbire, lǎrgind
necontenit cercul cunoştinţelor.
Studiul limbii române are o situaţie privilegiatǎ, cǎci fiecare
dintre compartimentele disciplinei – citirea, scrierea, gramatica
– oferǎ noi şi ample posibilitǎţi pentru cultivarea vorbirii.
Însuşirea corectă a limbii române de către elevi are
repercusiuni în întregul proces al formării şi dezvoltării lor
intelectuale. Unul dintre obiectivele fundamentale ale studierii
limbii române este însuşirea şi aplicarea normelor de vorbire
şi scriere corectă a limbii române şi folosirea corectă a
vocabularului limbii literare, dar atingerea acestui obiectiv este
în strânsă legătură cu mǎiestria cu care învǎțǎtorul sau
profesorul reuşeşte să facă elevul să deprindă de la intuirea
cuvintelor la înţelegerea semnificaţiei lor gramaticale, de la
recunoaşterea şi notarea graficǎ a sunetelor, la redactarea unei
compuneri, de la parcurgerea diferitelor scrieri la generalizarea
noţiunilor pe care să le poată folosi într-o exprimare
personală. Prin studiul limbii române trebuie să se creeze
priceperi şi deprinderi de exprimare a ideilor şi sentimentelor
şi să facă vorbirea elevilor precisă, clară şi nuanţată.
Pentru asta, elevii trebuie deprinşi să aleagă cuvintele şi
expresiile cele mai potrivite, care dau nuanţă şi culoare.
La sfârşitul perioadei de şcolarizare, vorbirea elevilor trebuie
să fie corect construită să aibă precizia şi concentrarea
necesară, iar în acelaşi timp să fie expresivă. Elevii trebuie
să capete deprinderea de a folosi limba pentru a transmite corect
cunoştinţele dobândite şi a-şi exprima propriile lor idei şi
sentimente.
Limba, ca mijloc de comunicare este un sistem şi nu se învaţă pe
componente separate (fonetic, lexical, gramatical), ci în unităţi
de comunicare, în enunţuri, care sunt în acelaşi timp fonetice,
lexicale şi gramaticale. Obiectivul central al predării –
învăţării limbii române vizează „dezvoltarea capacităţii
de comunicare verbală şi de utilizare a limbii române literare,
perfecţionarea limbajului şi formarea preocupărilor, a
deprinderilor şi abilităţilor de supraveghere ştiinţifică a
calităţii exprimării orale şi scrise”. Limba s-a născut din
necesitatea de a comunica, de a împărtăşi semenilor ideile
despre univers, de a transmite generaţiilor următoare roadele
căutarii, trecerea experienţei în cuvânt necesitând efortul viu
al actului comunicării. A-ţi cunoaşte limba, a fi capabil să
exprimi corect şi precis ceea ce gândeşti, ce simţi, folosind
cuvintele vocabularului, înseamnă a da dovada unei bune educaţii
şi nu în ultimul rând a da dovadă de respect pentru propria-ţi
limbă, propia persoană.
Dezvoltarea exprimării orale, în general, îmbogaţirea
vocabularului se face pe două căi:
-dirijată, prin activităţile şcolare, unde îşi aduc
contribuţia toate disciplinele;
-spontan prin ceea ce oferă familia şi mijloacele de
culturalizare.
Şcoala rămâne ,,pivotul” central în privinţa procesului de
îmbogăţire a vocabularului. Învaţătorul, cel care prin
alfabetizare îi da copilului posibilitatea câştigării
instrumentelor de cunoaştere a tuturor domeniilor culturii şi
ştiinţei, are sarcina de a lumina pe măsura puterii lui drumul
spre însuşirea, cizelarea şi îmbogăţirea limbii materne. Limba
este o materie, care folosită nuanţat, reverberează într-o
varietate de culori şi sunete. Din punct de vedere al limbajului,
în fiecare colectiv sunt deosebiri evidente. De aceea, pentru a
putea acţiona în continuare, învăţătorii trebuie să
folosească cele mai eficiente mijloace care să ducă la
cunoaşterea fiecărui copil sub toate aspectele. Limba română
trebuie cunoscută, însuşită şi folosită corect de către toţi
cetăţenii acestei ţări. De aceea cultivarea limbii române şi
păstrarea valorilor specifice româneşti reprezintă o acţiune
permanentă a tuturor factorilor educaţoinali.
Scopul studierii limbii române în perioada şcolarităţii
obligatorii este acela de „a forma progresiv un tânăr cu o
cultură comunicaţională şi literară de bază, capabil să
înţelegă lumea din jurul său, să comunice şi să
interrelaţioneze cu semenii, exprimându-şi stări, sentimente,
opinii, să fie sensibil la frumosul din natură şi la cel creat de
om, să se integreze efectiv în contextul viitorului parcurs
şcolar, respectiv profesional, să-şi utilizeze în mod eficient
şi creativ capacităţile proprii pentru rezolvarea unor probleme
concrete din viaţa de zi cu zi, să poată continua în orice fază
a existenţei sale procesul de învăţare. Îmbogăţirea,
precizarea şi activizarea vocabularului vizează, nu atât numărul
de cuvinte noi învăţate, cât şi frecvenţa şi utilizarea lor
în contexte cât mai variate. Întinderea vocabularului, uşurinţa
şi supleţea combinărilor iau valori diferite de la un copil la
altul, fapt care se regăseşte în naturalenţa cu care copilul
este capabil să comunice cu cei din jur. În mod obişnuit
vorbirea este asimilată cu limbajul. În lingvistică, termenul de
„vorbire” a dobândit un sens specific, opus termenului de
limbă (F. De Saussure).
Limba este definită ca un produs social, constituit dintr-un
ansamblu de reguli necesare comunicării. Vorbirea este ca un
segment individual al limbajului care se foloseşte într-un enunţ,
într-un act de comunicare. Vorbirii i se atribuie şi calitatea de
act de creaţie şi de libertate care aparţine locutorului.
Raportul dintre limbă – limbaj – vorbire, poate fi sintetizat
asfel: limba este un fenomen social general şi se manifestă prin
vorbire; limbajul reprezintă manifestarea individuală,
particulară a limbii prin vorbirea fiecărui individ, iar vorbirea
este manifestarea concretă a limbii prin limbajul individual, în
comunicarea orală dintre oameni.
Limba nu se transmite ereditar, nu se moşteneşte, ci se învaţă
de către fiecare individ. Imbogăţirea şi nuanţarea
vocabularului impune trei activităţi distincte, dar în
permanentă corelaţie:
 Activizarea vocabularului elevilor prin comunicarea orală şi
scrisă
 Îmbogăţirea / dezvoltarea vocabularului cu noi cuvinte şi
folosirea acestora în comunicarea orală şi scrisă
 Nuanţarea vocabularului, adecvarea stilistică şi utilizarea
în comunicarea orală şi scrisă.
Demersul metodologic de activizare, îmbogăţire şi nuanţare a
vocabularului trebuie să se realizeze sistematic, în mod specific,
pentru a se obţine rezultate optime. Comunicarea orală şi scrisă
este expresivă prin repertoriul cuvintelor utilizate, dar mai ales
prin alegerea lor adecvată. Fiecare cuvânt are un sens de bază
şi o serie de sensuri secundare, care nu pot fi precizate decât
prin context. Cuvintele au un sens principal, de bază
(semnificativ) dominant în conştiinţa vorbitorilor, dar şi unul
sau mai multe sensuri secundare. Cuvântul este unitatea centrală
definitorie a lexicului, unitatea autonomă minimală a limbii,
constituită prin asocierea unei forme fonetice (complex sonor-
semnificant) şi a unui conţinut (complex de sensuri- semnificat.
Forma şi conţinutul sunt cele două laturi constitutive ale
cuvântului, care funcţionează ca o unitate indestructibilă,
chiar dacă uniunea lor are caracter arbitrar. Forma, denumită şi
expresie sau complex sonor, reprezintă latura materială a
cuvântului, adică fonemele grupate în silabe şi puse sub un
accent şi morfemele diferenţiate în rădăcină, afixe şi
desinenţe. Conţinutul, denumit şi înţeles sau semnificaţie,
reprezintă latura ideală, psihică a cuvântului, imaginea
prelucrată mintal a obiectului denumit, pe care îl evocă. Sensul
este actualizarea în diferite categorii de contexte verbale şi
situaţionale a semnificaţiei. Totalitatea cuvintelor unei limbi
formează vocabularul sau lexicul acelei limbi. Uneori se face
distincţie între vocabular şi lexic în sensul că lexicul
reprezintă totalitatea cuvintelor dintr-o limbă, iar vocabularul
este reprezentat prin diferite mulţimi de cuvinte, delimitate prin
diferite puncte de vedere din ansamblul lexical al unei limbi.
Într-o discuţie privitoare la cultivarea limbii, Tudor Vianu
făcea precizarea:
„…o greşeală de limbă nu este numai o încălcare a
oricăreia dintre regulile precise de gândire logică, de simţ
literar, de civilizaţie în raporturile sociale. O formulare
incorectă, confuză, improprie sau trivială alcătuieşte o
abatere de la norma limbii literare tot atât, dacă nu mai mult
decât o greşeală de acord sau decât o formă coruptă de
limbă”.
Greşelile de limbă trebuie depistate şi corectate din timp pentru
a se preveni instalarea unor defecte care se dezrădăcinează mai
târziu cu mare efort.
Folosirea metodelor şi mijloacelor variate, de la alcătuirea unor
compuneri, la conversaţie, la dezbaterile sub forma procesului
literar, la dramatizări , oferă posibilităţi reale de punere în
valoare a capacităţii de manifestare activă, de folosire a unui
limbaj nuanţat, cu mari potenţe intelectuale şi afective, având
grijă să nu se încline către procedee uniformizate, nivelatoare,
dându-le tuturor elevilor să rezolve şi să creeze, aceleaşi
exerciţii, acelaşi gen de compuneri.
Un vocabular corespunzător presupune o pronunţie clară a
cuvintelor şi a propoziţiilor, o îmbinare adecvată a cuvintelor
în propoziţii şi a propoziţiilor în fraze, astfel ca ceea ce
doreşte elevul să exprime să fie prezentat într-o formă cât
mai clară, corectă, nuanţată.
Cunocând faptul că aptitudinile şi atitudinile creatoare nu se
dezvoltă automat, odată cu maturizarea biologică, ci este
necesară o intervenţie specială, timpurie, sistematică şi
relevantă, orice cadru didactic trebuie să-şi evalueze cu
maximă responsabilitate şi pertinenţă misiunea formativă pe
care o deţine.

BIBLIOGRAFIE
Despre limba română
RESPIRĂRI de NICHITA STĂNESCU (Editura Sport-Turism, Bucureşti
1982)