Autoevaluarea elevului - forme și funcții

O modalitate de evaluare cu largi valenţe formative o constituie autoevaluarea elevilor. Autoevaluarea poate să pornească de la autoaprecierea verbală şi autonotarea supravegheată eventual de profesor. Pentru perfecţionarea practicilor de evaluare, urmează o centrare pe obiective mult mai bine determinate. Trecerea de la evaluarea produsului la evaluarea procesului modifică înseşi funcţiile evaluării. Evaluarea procesului devine un moment central şi permite un demers circular sau în formă de spirală, prin care se asigură ameliorarea din interior a întregului sistem. În timp ce evaluarea tradiţională, menită a garanta obiectivitatea, este pusă în situaţia de exterioritate în raport cu ceea ce urmează a fi evaluat, demersul sistemic se bazează pe autoevaluare, ea însăşi asociată unei deschideri. La limită se poate ajunge la o evaluare fără judecare, fondată numai pe constatări. Altfel spus, obiectivul evaluării nu constă în a raporta o acţiune educativă la un ansamblu de valori, mai mult sau mai puţin absolute, în vederea unei condamnări sau aprobări, ci de a ajunge la o deschidere suficient de sistematică pentru a putea percepe legăturile între diferite elemente şi, în caz de necesitate, de a acţiona asupra unora dintre ele pentru a le modifica pe altele.

Componentele autoevaluării
• Elevul îşi va dezvolta abilităţile de autoevaluare în cazul în care profesorul va demonstra o atitudine binevoitoare faţă de el, încredere în forţele lui, dorinţa de a-l ajuta să înveţe pe toate căile posibile;
• Este important ca elevul să poată să-şi dea o caracteristică succintă, să-şi poată autoregla activitatea de instruire. Baza activităţii de autoevaluare include: dezvoltarea unei atitudini critice faţă de sine, activizarea proceselor de gîndire, organizarea eficientă a activităţii mintale şi practice;
• Educarea nivelului realist de cerinţe a elevilor, a abilităţilor de autoevaluare necesită un nivel înalt al acestui proces, formarea căruia cere eforturi şi timp.

Efectele implicării elevilor în autoevaluare
• Profesorul obţine confirmarea aprecierilor sale în opinia elevilor, referitoare la rezultatele constatate;
• Elevul exercită rolul de subiect al acţiunii pedagogice, de participant la propria sa formare;
• Permit elevilor să aprecieze rezultatele obţinute şi să înţeleagă eforturile necesare pentru atingerea obiectivelor stabilite;
• Cultivă motivaţia interioară faţă de învăţătură şi atitudinea pozitivă, responsabilă, faţă de propria activitate.

Accente privind autoevaluarea:
• În învăţămîntul formativ este necesară substituţia notei în sensul tradiţional al ei cu mecanismul de autoevaluare;
• Conţinutul autoevaluării elevului este determinat de caracterul şi formele de evaluare ale activităţii profesorului;
• Nivelul format de autoevaluare a elevilor este diferit. Profesorul trebuie să observe etapele de trecere a elevilor de la orientarea pentru notă spre autoevaluare şi insistent să-i dirijeze în această direcţie;
• Merită atenţie deosebită funcţia de proiectare a autoevaluării, care permite elevului sinestătător să determine conţinutul etapei ulterioare;
• Formarea deprinderilor de autoevaluare cere o muncă insistentă din partea profesorului în educarea elevilor în scopul determinării nivelului realist al cerinţelor.

Funcţiile autoevaluării
• de constatare (ce ştiu bine din conţinuturile învăţate şi ce ştiu mai puţin bine?)
• de mobilizare (eu am reuşit să fac mult, dar la tema respectivă mai am rezerve…)
• de proiectare (ca să nu am probleme în continuare, trebuie să repet următoarele…)

Căi de formare şi de educare a spiritului de evaluare obiectivă:
• Autocorectarea sau corectarea reciprocă. Este un prim exerciţiu pe calea dobîndirii autonomiei în evaluare. Elevul este solicitat să-şi depisteze operativ unele erori, scăderi, în momentul realizării unor sarcini de învăţare. În acelaşi timp, pot exista cazuri de corectare a lucrărilor colegilor. Depistarea lacunelor proprii sau pe cele ale colegilor, chiar dacă nu sînt apreciate prin note, constituite un prim pas pe drumul conştientizării în mod independent a rezultatelor obţinute în procesul de învăţare.
• Autonotarea controlată. În cadrul unei verificări, elevul este solicitat să-şi acorde o notă, care este negociată, apoi, cu profesorul sau împreună cu colegii. Profesorul are datoria să argumenteze şi să evidenţieze corectitudinea sau incorectitudinea aprecierilor propuse.
• Notarea reciprocă. Elevii sînt puşi în situaţia de a se nota reciproc, fie la lucrări scrise, fie la răspunsurile orale. Aceste exerciţii nu trebuie neapărat să se concretizeze în notare efectivă.
• Metoda de apreciere obiectivă a personalităţii. Constă în antrenarea întregului colectiv al clasei, în vederea evidenţierii rezultatelor obţinute de elevi prin utilizarea a cît mai multe informaţii şi aprecieri – eventual, prin confruntare – în vederea formării unor reprezentări complete despre posibilităţile fiecărui elev în parte şi ale tuturor la un loc.