„BRUMĂ DE HAR”

„BRUMĂ DE HAR”

Volumul de versuri al domnului profesor Constantin Stănilă
(„Enigme”, Editura Ars Longa, Iași, 2014) surprinde prin
autentic şi ingenuitate artistică, aproape apolinice, dar fertil
stropite cu elementul tradiţional.
Titlul, în mod paradoxal, conduce către inefabil, însă
autorul nu manifestă egoism literar integrând misterul într-un
spaţiu barbian ermetic, ci are harul revelaţiei generos
împărtăşite. Enigmele domniei sale sunt, mai degrabă, de
sorginte sadoveniană, astfel că acestea se pot asocia facil cu
tainele unui ambient paradisiac teluric. Paradisul nu s-a pierdut!
continuă să fiinţeze! Atâta doar că omul nu-l mai poate
interioriza, asuma într-o realitate progresistă: crudă, rece, de
metal...
Autorul este un iniţiat (după cum conştientizează în
strofa a II-a din arta poetică Poezia sugerează: Într-o noapte
adormită,/Sub un cer ca de leşie/Greierele cântă,
cântă,/Pentru cine, doar el ştie!) care invită la iniţiere, dar
cu modestie şi discreţie, după cum însuşi mărturiseşte în
scurtul, dar substanţialul cuvânt către cititor: Inima mea a
putut să dea atâta cu câtă brumă de har a fost stropită de
bunul Dumnezeu.
Iniţierea se face parţial blagian, prin poezie; misterul nu
sporeşte a lumii taină, ci este oarecum revelat fiindcă poezia
sugerează...:
Stele sus, stele sub ape,
Toate porunca urmează.
Tot ce mintea nu încape
Poezia sugerează.
Poetul devine astfel, un mesager hermeneutic (Poetul-/Lumină
ascunsă/Printre crăpături/De întuneric! - Poetul, penultima
strofă) aducând, prin poezie, catharsis-ul:
Poetul-
Zâmbetul de copil
Purificând în noi
Şi suflet şi destin! - Poetul (ultima strofă).

Tematica este eclectică; autorul se integrează spaţiului
literar modernist, neo- şi post-modernist. Dacă este arghezian în
poezia ce deschide volumul, Ţăranul meu, poezie în care domnul
profesor are conştiinţa apartenenţei la neamul românesc,
integrându-se în spiritul lui (Ţăranul meu din sat
îndepărtat,/Nu te-am pierdut şi nu te-am uitat./Ai fost şi eşti
altoiul de român,/În munţii tăi şi-n marea ta rămân.), este
blagian în Atâta linişte (Atâta linişte mă miră.../Aud
tăcerea cum respiră./Prin crăpături de noapte plină/Aud lumina
cum suspină) ori în Treptele vieţii, poezie în care devine
mesager al luminii, al vieţii şi al morţii. Uneori exclamă
stănescian - Inefabilă mirare! - (poezia Jocul iubirii) ori
asociază tinereţea unei lupoaice flămânde (Treptele vieţii:
Tinereţea-/Cascadă visătoare,/Lupoaică flămândă/Printre
iubiri.) În poezia Naşterea, atât prin interogaţia retorică din
finalul strofei I, cât şi prin atitudine, poetul devine sorescian
şi blagian deopotrivă:
Mamă, cine ţi-a şoptit
C-am fost gata de-ncolţit?

Lirica erotică este discretă, fin sugerată, voluptatea -
senzitivă:
Iubire din priviri
Trăiesc sublim şi eu,
Prin trupul meu respiri,
Eu curg prin trupul tău.(din poezia Cu ochii tăi profunzi);

Jocule neprihănit,
Dormi puţin pe ochiul meu
Cât să sorb din somnul tău
Începutu-ncremenit.(Jocul iubirii);

Fată, zâmbet de vioară,
Nu lăsa dorul să moară.(Dorul meu)

Natura, puternic personalizată, este integrată spiritului
poetic (nu întâmplător, tatăl domnului profesor a fost
pădurar):
Pădurea mea s-a-ndulbănit
Cu batic verde-nfrunzit (din poezia Pădurea mea);

Pe muşchiul lânced stau pierdut,
Pădurea toată fredonează.
Simt aripă de înger mut
Trecând prin mine ca o rază (din poezia Să beau pocalul de
noroc).

Contemplativ şi extatic, poetul exclamă faustian:
Opreşte, Doamne, clipa-n loc,
Pe pat de vârfuri mă invită.
Să beau pocalul de noroc
Într-o pădure fericită.

Poezia religioasă, senină şi resemnată, nu are nimic din
atitudinea argheziană, ci stă sub semnul dragostei şi-al
rugăciunii:
Dumnezeu mi-a-mprumutat
Dor, iubire şi oftat...
În spate mi-a pus o cruce
Doar atât cât s-o pot duce.(Dragoste şi rugăciune).

Relaţia cu Dumnezeu este onestă, în bunul simţ românesc:
Priveşte-n sus, încrezător
Primeşte-l pe Mântuitor.(Primeşte-l pe Mântuitor)

Spre finalul volumului, atitudinea Psalmistului răzbate
arghezian în poeziile Se-ntunec-a lumină 1 şi 2 într-un
admirabil oximoron cu profunde inflexiuni dacice.
Scrisoare, ultima poezie din antologie, este mioritică în imaginea
de final (pe care îl doresc apoteotic!):
Când soarele o să mă bată,
Mă va umbri pădurea toată(...).

Dincolo de text, răzbate ca o lumină, bucuria vieţii trăite
cu intensitate, izbind pieptul poetului şi omului Constantin
Stănilă cu zumzet dulce de albine…

Bibliografie
• Constantin Stănilă - „Enigme”, Editura Ars Longa, Iași,
2014