,,CAROL I DE HOHENZOLLERN-SIGMARINGEN (1839-1914)"

Carol a beneficiat de o
educaţie ce avea la bază o viitoare
carieră militară. După terminarea cursurilor secundare Carol intră la Şcoala de
cadeţi din Münster este numit sublocotenent la Regimentul de
artilerie de gardă. În 1857 termină cursurile Şcolii de
Artilerie din Berlin. Până în 1866 a fost locotenent în
Regimentul al doilea de Dragoni ai Gărzii Prusace.
De tânăr cunoştea limbile europene de circulaţie printre care
şi franceza şi germana. Deşi era mic de statură şi sensibil,
prinţul Carol era un soldat desăvârşit, ordonat şi chibzuit,
bun politician, împărtăşea idei liberale.
Alegerea şi venirea lui Carol în România
Detronarea lui Alexandru Ioan Cuza s-a produs în condiţiile în
care împotriva domnului Unirii se constituise o puternică
opoziţie internă, a cărei acţiune s-a desfăşurat într-un
climat internaţional în care crescuse neîncrederea puterilor
garante faţă de domnia autoritară şi faţă de politica faptului
împlinit a acestuia. După abdicarea forţată a lui Cuza puterea a
fost preluată de o Locotenenţă domnească sub preşedenţia lui
Ion Ghica. Iniţial coroana a fost oferită principelui Phillipe de
Flandra, dar acesta a refuzat pentru ca nu îl interesa să conducă
o ţară din Estul Europei încă supusă Turciei, apoi Principelui
Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen.
Originea acestei candidaturi a lui Carol I stă, în lipsa unor
dovezi concrete, sub semnul incertitudinii. Se spune că propunerea
ca pe tronul României să vină Carol de Hohenzollern a venit din
partea lui Napoleon al III-lea şi a fost făcută cunoscută
delegaţiilor români prin intermediul Hortensiei Cornu. Alţi
autori sunt de părere că propunerea a venit din partea omului
politic francez Galhan şi a fost comunicată, încă din 1865
amicului său I.C.Brătianu. Se spune că această recomandare s-ar
fi bucurat şi de sprijinul Hortensiei Cornu, din cercul
Împăratului francez, baronesei de Franque cât şi de sprijinul
Mathildei de Lhuys, soţia ministrului de externe francez, persoane
aflate în stânse legaturi cu familia de Hohenzollern. În
„Memoriile Regelui Carol I” se menţionează doar ca Brătianu a
propus candidatura având avizul lui Napoleon al III-lea.
Toate aceste mărturii reflectă susţinerea, directă sau
indirectă, a cercurilor franceze faţă de posibilitatea alegerii
lui Carol de Hohenzollern pe Tronul Principatelor Unite.
În Romania Locotenenţa şi Ministerul au propus candidatura
prinţului Carol de Hohenzollern, sub numele de Carol I, la tronul
României. Plebiscitul naţional de 2-8 aprilie 1866 a consfiinţit
alegerea prinţului Carol I ca Domnitor al României. La 16 aprilie
el a fost informat de I.C.Brătianu printr-o scrisoare că „cinci
milioane de români l-au votat ca suveran”. De la aflarea acestei
veşti în mai puţin de o lună Carol avea să se afle pe tronul
României.
Sprijinit de Napoleon al III-lea, Wilhem I şi Otto von Bismark,
legături benefice pentru statul român, prinţul pleacă spre
România, la 29 aprilie, alături de I.C.Brătianu şi consilierul
von Werner. Carol a călătorit sub un nume fals. Traseul pe calea
ferată a fost efectuat pe ruta
Dusseldorf-Bonn-Freiburg-Zurich-Viena-Budapesta, iar de la Baziaş
se îmbarca clandestin pe un vapor dunărean ce i-a dus la Turnu
Severin.
A doua zi de dimineaţă ajung împreună la Freiburg, apoi pleacă
spre Zurich. Aici este aşteptat de baronul von Mayenfisch ce urma
să-l însoţească şi acesta în România. Tot aici este locul
unde Carol îşi procură un paşaport elveţian şi de acum
înainte va călători sub numele de Karl Hettingen , ce dorea să
ajungă la Odessa pentru afaceri, iar semnalmentele menţionau la
semne particulare portul ochelarilor, graţie cărora prinţul
speră să se facă de nerecunoscut.
La 4 mai prinţul ajunge la Salzburg, graniţa dintre Bavaria şi
Austria. La 5 mai ajung la Viena, de unde s-au urcat într-o
trăsură pentru a fi duşi la gara Pestei. Drumul a fost făcut
apoi, prin Presburg şi Pesta, traversând Ungaria. La 6 mai ajung
la Baziaş unde află ca vapoarele transportau trupe şi că cea mai
mare şansă de plecare ar fi peste două zile. La 8 mai urcă pe
vas, unde o oră mai târziu îşi va face apariţia şi
I.C.Brătianu. La ora patru vaporul ajunge la Turnu-Severin.
Carol este recunoscut pentru prima dată în România în momentul
coborârii de pe vas, iar I.C.Brătianu se prezintă înaintea lui,
rugându-l sa i-a loc într-o trăsură pregătită anterior. Este
recunoscut de căpitanul vasului care a exclamat: „Mare
Dumnezeule! Acesta trebui să fie prinţul de Hohenzollern.”
Încă de pe drum prinţul scrisese împăratului francez că
urmându-i exemplul dat, se încumetă şi el să ducă spre glorie
şi fericire poporul ce-l alesese prin plebiscit. Împăratului
Rusiei îi scrisese că România numai sub umbra şi sub scutul
acestei ţări vecine a putut întradevăr să existe. Sultanului
i-a exprimat speranţa, că-i va fi binevoitor, căci legături
vechi de secole ţin alipite Principatele Dunărene de Imperiul
Otoman. Şi, în sfârşit, de pe vapor, el scrie împăratului
Austriei că speră la bunăvoinţa acestuia şi că doreşte să
aibă cele mai amiabile legături cu această puternică ţară.
La 10 mai a avut loc intrarea solemnă în Bucureşti, unde de la
mare depărtare de oraş îl aşteptau mase compacte de popor. Tot
în această zi, care ulterior a devenit ziua Regelui, Carol a depus
jurământul ca domn constituţional, în faţa Parlamentului,
prezidat atunci de Manolache Costache Epureanu. Jurământul a fost
citit de colonelul Haralamb în limba română: „ Jur să fiu
credincios legilor Tării, de a menţine religiunea României precum
şi integritatea teritoriului, precum şi de a domni ca Prinţ
constituţional ”.
Domnia lui Carol I (1866 – 1914)
Politica internă şi Politica externă
Noul domn, principele Carol I, a cunoscut cea mai lungă domnie din
istoria poporului român (1866-1914). Programul lui Carol I a avut
trei obiective definitorii: stabilitate politică prin regim
constituţional, modernizare şi continuitate dinastică. Primii ani
de domnie s-au caracterizat printr-o puternică instabilitate
politică, până în anul 1871 schimbându-se 13 guverne, din
cauză că în lumea politică românească se conturau încet
formele constituţionale. În 1871 vrea să abdice, deoarece au
existat câteva frământări antigermane, întreţinute în mod
iscusit de liberali, care se aflau pe atunci în opoziţie, urmată
şi de o conspiraţie republicană, care a reuşit să instaureze o
republică de o zi, la 8 august 1870, la Ploieşti. În urma
consultărilor cu o parte din oamenii politici din acea epoca, Carol
renunţă la ideea abdicării. Din acel moment, toate aspectele
politice au intrat pe o pantă ascendentă.
Carol I s-a implicat atât în politica internă cât şi în cea
externă a ţării. Dintre numeroasele fapte importante, voi
prezenta câteva: pe plan intern – Constituţia din 1866,
Organizarea şi înzestrarea Armatei Române iar pe plan extern –
Războiul de Independenţă.
Constituţia din 1866
Cerinţa Divanurilor ad-hoc din 1857, referitoare la alegerea unui
Principe străin dintre Casele domnitoare din Europa, fusese
împlinită prin acceptarea Tronului Principatelor Unite de către
Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. O dată realizat acest important
obiectiv, cercurile conducătoare de le Bucureşti, fără a ţine
cont de protestele Puterilor garante si bazându-se pe divergenţele
existente între ele, şi-au concentrat atenţia în direcţia
elaborării unui pact fundamental menit a consacra trecerea de la
domnia (monarhia) electivă, cu un pronunţat caracter personal, la
monarhia constituţională ereditară, de la Domnul autohton la
Principele străin. La 10 mai Locotenenţa domnească şi-a
încetat exercitarea atribuţiilor cu care fusese însărcinată.
Şeful statului a apelat la un Guvern de coaliţie, de orientare
conservatoare şi liberal-radicală, format din: Lascăr Catargiu
– preşedintele Consiliului de miniştri şi Interne; Petre
Mavrogheni – Afacerile străine; Ion C.Brătianu – Finanţe; Ion
C.Cantacuzino – Justiţie; Constantin A.Rosetti – Culte şi
Instrucţiune publică; generalul Ioan Gr. Ghica – Război;
Dimitrie A.Sturdza – Lucrări publice. Scopul acestui guvern era
acela de a lucra „pentru a asigura drepturile noastre şi pentru a
susţine pe alesul nostru Carol I”.
Constituţia din 1866 este actul fundamental al României moderne.
La elaborarea lui au contribuit atât liberalii cât şi
conservatorii. El nu a fost doar o imitaţie a Constituţiei
belgiene, din 1831, aşa cum s-a vehiculat în epocă. La baza ei au
stat şi prevederile din actele anterioare, deja consacrate,
referitoare la organizarea politico-statală, dar şi proiectul
întocmit de Comisia Centrală de la Focşani (1859), Statutul
dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864) şi proiectul
Consiliului de Stat (februarie 1866).
În forma sa definitivă, Constituţia era alcătuită din 133 de
articole reprezentând 8 titluri: despre teritoriul român (art.
1-4); despre drepturile românilor (art. 5-30); despre puterile
Statului (art. 31-107); despre finanţe (art. 108-117); despre
puterea armată (art. 118-123); dispoziţiuni generale (art.
124-128); despre revizuirea Constituţiei (art. 129); dispoziţiuni
tranzitorii şi suplimentare (art. 130-133).
Constituţia a consacrat o serie de principii esenţiale:
suveranitatea naţională şi guvernământul reprezentativ
(art.31), separaţia puterilor în stat: executivă, legislativă,
judecătorească (art.32, 35, 36), monarhia ereditară, în persoana
lui Carol I şi a moştenitorilor săi (art. 82), drepturi şi
libertăţi cetăţeneşti ca libertatea deplină a conştiinţei, a
presei, de a organiza întruniri publice, egalitatea în faţa
legii, protejarea proprietăţii, dreptul de a învăţa, etc.(art.
5, 14, 19, 23). Unul dintre cele mai controversate articole l-a
constituit cel referitor la naturalizare, prevăzându-se expres
că: „Numai străinii de rituri creştine pot dobândi
împământenirea”(art.7). Acest lucru implica excluderea evreilor
de la exercitarea drepturilor politice (art. 8) şi, ca un corolar,
se menţiona că numai românii pot fi admişi în funcţiile
publice, civile şi militare (art. 10). Potrivit articolului 32 al
Constituţiei, puterea legislativă era exercitată de către Domn
şi reprezentanţa naţională, compusă din Adunarea Deputaţilor
şi Senat, fiind necesar ca orice lege să întrunească acordul de
voinţă al tuturor celor trei ramuri (art.32-33). Puterea
executivă era încredinţată Domnului, care o exercita prin
intermediul miniştrilor, iar puterea judecătorească urma să fie
asigurată de Curţi şi tribunale, hotărârile şi sentinţele
pronunţându-se în virtutea legii şi executându-se în numele
Domnului (art. 36).
Constituţia a fost promulgată de Carol I la 1 iunie 1866, fiind
cea mai longevivă Constituţie (1866-1923) şi cea mai importantă
realizare a lui Carol. Ea a permis dezvoltarea şi modernizarea
statului român. Nu menţiona dependenţa noastră faţă de
Imperiul Otoman, ceea ce a deschis drumul Independenţei.
Constituţia adoptată în 1866 a suferit o serie de modificări,
printre care: în 1879 dispoziţiile privitoare la drepturile
politice; în 1884 cele privitoare la domn, presă, sistemul
electoral şi la pământurile rurale; în 1918, ca urmare a
desăvârşirii statului naţional unitar român.
Domnia lui Carol I (1866–1914) e una dintre cele mai importante
din istoria României moderne.
Bibliografie:
1. Bărbulescu, M., Deletant, D. et Alli – Istoria României,
Editura Enciclopedică, 1999.
2. Constantiniu, Florin – O istorie sinceră a poporului român,
Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997.
3. Crăciun, Boris – Regii şi reginele României. O istorie
ilustrată, Editura Porţile Orientului, Iaşi, 1996.
4. Damean, Sorin Liviu – Carol I al României 1866-1881, Editura
Paideia, vol. I, Bucureşti, 2000.
5. Djuvara, Neagu – O istorie a românilor povestită celor
tineri, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005.
6. Emérit, Marcel – Madame Cornu et Napoleon III, Editura
Grosset, Paris, 1937.
7. Kremnitz, Mite – Regele Carol al României, Editura Porţile
Orientului, Iaşi, 1995.
8. Lindenberg, Paul – Carol I regele României, Editura Ziarul
„Universul”, Bucureşti, 1915.
9. Mamina, Ion şi Bulei, Ion – Guverne şi guvernanţi 1866-1916,
Editura Silex, Bucureşti, 1999.
10. Neagoe, Stelian – Memoriile Regelui Carol I al României, vol
I, Editura Scripta, Bucureşti, 1992.