Comunicarea, esența relației profesor-elev

Comunicarea- esența relației profesor-elev
Cunoscutul psiholog școlar și psihoterapeut Thomas Gordon, autorul
cărții „Teacher efecttiveness training”, după o muncă de o
viață și o cercetare asiduă a relațiilor dintre dascăli,
părinți și copii, a venit cu concluzii deosebit de importante
privind una dintre cele mai acute probleme ale psihopedagogiei
școlare, comunicarea și consilierea educațională.
La părinții și dascălii pe care Thomas Gordon i-a cunoscut, a
văzut cum aceștia le provoacă copiilor lor necazuri și dureri,
deși intențiile lor erau cele mai bune. Datorită educației
tradiționale, nu aveau cunoștințe suficiente despre principiile
și capacitățile necesare unei relații umane efctive, despre ce
înseamnă o comunicare sinceră, sau despre modalități
constructive de rezolvare a conflictelor.
Aceste probleme sunt valabile și pentru activitatea de consiliere
din școlile românești. De aceea, am selectat și prelucrat
câteva idei din lucrarea lui Thomas Gordon.
Toleranța
Este o atitudine pe care o dorim prezentă în toate aspectele
interacțiunilor umane. Prin toleranță recunoaștem realitatea că
fiecare individ este așa cum este. Prin acceptare, învățăm să
înțelegem, să facem deosebirea dintre persoană și comportament.
Puterea acestui sentiment este uriașă.
Thomas Gordon spune: „A accepta pe altul este un adevărat act de
iubire, a fi acceptat este egal cu a fi iubit”.
Mulți dascăli și părinți sunt educați în credința că
tinerii nu se pot schimba dacă sunt acceptați așa cum sunt și
pentru a deveni mai buni, trebuie informați despre ceea ce nu
acceptăm la ei, criticându-i. Paradoxal, dacă cineva e acceptat
așa cum e, mai degrabă se poate schimba, pentru că e liber să se
gândească singur la felul în care vrea să o facă, în
conformitate cu posibilitățile și înclinațiile lui. Fiind
acceptați, tinerii sunt încurajați să se destăinuiască și
să-și spună problemele, la fel ca în terapii, unde pot să
mărturisească totul și nimeni să nu se supere.
Cunoscându-se, copilul își poate dezvolta conștiința propriei
valori și puterea EU-lui.
Mulți consideră că acceptarea e o atitudine pasivă. Dar, pentru
a deveni mai puternică, ea trebuie să devină activă. Trebuie
arătată, împărtășită, pentru a putea convinge pe celălalt.
Dacă vrem ca o convorbire să facă bine cuiva, să vindece, să
fie constructivă, putem să învățăm cum să se desfășoare
aceasta. Este un anume fel de a vorbi, pe care psihologii îl numesc
„dialog terapeutic”.
Un dialog neterapeut, de neacceptare, este acela în care mesajele
au tendința să învinovățească, să comande, să critice, ceea
ce poate cauza complexe de inferioritate și o slabă dezvoltatre a
conștiinței de sine.
A cui este problema?
A ști a cui este problema este o chestiune hotărâtoare de succes
în comunicarea umană. Există dascăli și părinți care
confundă problemele lor cu ale copiilor. În loc să-i ajute pe
copii, ei le rezolvă în locul lor. Rezultatul: dependență,
infantilism, agresivitate și, de aici, și alte consecințe. Dacă
adulții înțeleg a cui este problema, își vor schimba radical
comportamentul față de copii. E bine ca adulții să nu rezolve
problemele copiilor, ci să le lase acestora spre rezolvare, să
aștepte mai întâi să vadă ce soluții găsesc ei. Copiii au
posibilități nebănuite de a găsi soluții. Dacă li se oferă
rețete, se ajunge la dependență și nu vor învăța tehnici și
priceperi de rezolvare a problemelor. Cei care preiau problemele
copiilor, preiau și răspunderea pentru ele. Nimeni nu are atâta
înțelepciune și capacități empatice pentru a găsi soluții
care se potrivesc altora.
Ascultarea pasivă sau „tăcerea e de aur”
Psihologii, consilierii în general, lucrează mult timp
ascultând. Îl lasă pe cel apăsat de probleme să vorbească
despre ele. Îi lasă lui inițiativa de a-și analiza sentimentele
cele mai adânci. Prin ascultarea în tăcere, îi arătăm
celuilalt că îl accetăm așa cum este, cu toate problemele sale.
Îi acordăm astfel atenție și îl încurajăm să vorbească mai
departe. Cu toate astea, se crede că munca terapeutică constă,
în primul rând, în a spune „pacientului” ceva. Se crede că
se transmit mesaje ca: sfaturi, simpatie, soluții, aprecieri,
judecăți, evaluări. Cel mai bun mijloc de a ajuta constă în
„a fi aici”, prezent, numai pentru cel ce are probleme.
Cei mai mulți dascăli și părinți sunt suficient de sensibili
pentru a putea detecta semnalele pe care copiii și adolescenții le
transmit când au probleme.
Greșelile prin care blocăm comunicarea le numim bariere
comunicative. Mesajele barierelor sunt distructive. Spuneți de
multe ori unui copil că e neajutorat, prost, și veți constata,
după un timp, că va avea și el aceeași părere.
Dacă, în general, despre bariere s-a înțeles că sunt
inefective, mai rămân trei chestiuni, în viziunea lui Thomas
Gordon, care provoacă nedumerire.
1. De ce e rău dacă transmitem fapte, idei, informații...?
În mod normal, dacă un copil e dispus și vrea să învețe,
informațiile îl pot ajuta să progreseze. Când însă el e
preocupat de alte probleme, acestea îl deranjează. Copiii nu pot
accepta argumente logice când sunt furioși sau obosiți. De multe
ori, pedagogii vin cu sfaturi înainte de a întreba copiii care le
este problema. Sfaturile, informațiile, discursurile le dau
senzația că sunt considerați iresponsabili. Ele sugerează că ei
nu pot rezolva problema fără ajutorul cuiva. Li se ia astfel
dreptul de a încerca singuri să găsească soluția. În felul
acesta, elevii devin dependenți.
2. Despre laude am învățat că sunt metode de întărire a
comportamentelor pozitive.
De ce sunt ele văzute acum ca bariere? Când un copil e nefericit
și are probleme cu sine însuși, nici laudele nu îl pot ajuta.
Lauda poate fi interpretată ca o manipulare, ca ceva nesincer.
Când o adresăm unui anumit elev, ea poate fi simțită și ca o
critică pentru ceilalți. Și dacă cineva s-a obișnuit cu ea,
absența ei se interpretează ca o critică. Lauda este
într-adevăr pozitivă dacă este spontană, sinceră și la
obiect.
3. Întrebările sunt resimțite și ele ca bariere, pentru că cei
ce au probleme se pot simți
interogați, amenințați că se fac presiuni pentru a afla ceva ce
poate nu doresc să spună. De cele mai multe ori, cel întrebat se
închide. Întrebările pot să intimideze, să fie irelevante sau
să îndepărteze de la subiect.
Când copilul are probleme, este mai eficientă ascultarea pasivă.
Cu ajutorul ei, însă, nu putem să rezolvăm totul. Nu putem să
fim siguri dacă am înțeles corect problema copilului și cauzele
ei. Nici copilul nu poate ști dacă mesajul lui a fost înțeles
corect. A asculta efectiv, presupune mai mult, presupune să avem
interacțiuni. Pentru aceasta avem o altă variantă a ascultării
numită ascultarea activă.
Ascultarea activă
În ce constă de fapt comunicarea? De ce vorbesc oamenii între
ei? Comunicarea începe atunci când cineva spune altcuiva că are o
dorință, o nevoie sau când vrea să spună ce se petrece cu sine.
Cine ascultă activ pe cel ce transmite un mesaj nu dă sfaturi. El
are numai un rol de oglindă, dar întrebuințează propriile
cuvinte când oglindește mesajul celuilalt. Ascultarea activă
este, în cele mai multe cazuri, o nouă modalitate de a reacționa
și de aceea e foarte important să se înțeleagă corect
semnificația ei.
Prin ascultare activă îi ajutăm pe copii să-și exprime
sentimentele, pentru ca ele să dispară sau să-și piardă
caracterul amenințător. Sentimentele negative devin mai
„prietenoase” dacă le acceptăm, pentru că oricine le poate
avea. Sentimentul celui care este ascultat și înțeles este că
și problema este mai ușoară. Va simți simpatie pentru cel ce l-a
ascultat, relația va deveni mai bună, mai intimă. Astfel se
realizează încrederea și dragostea.
Ascultarea activă îi încurajează pe copii să vorbească mai
mult despre ei înșiși, să se gândească la soluții pentru
diferitele lor probleme și sunt stimulați să gândească
independent, dar, înainte de toate, să caute să afle ce simt.
Să învățăm, deci, să acceptăm sentimentele copiilor și
tinerilor, chiar dacă nu sunt acelea pe care credem noi că ar
trebui să le aibă. Dacă vrem să dezvoltăm la elevi sentimentul
de independență și conștiința propriei identități, trebuie
să le permitem să aibă sentimente și vederi proprii. Și să nu
uităm: suntem alături de copil, nu în locul lui!
Ce greutăți apar la începutul ascultării active?
Ce se întâmplă când copiii nu vor să vorbească? Dispoziția
de a vorbi depinde de încrederea copilului în adulți. Copiii
trebuie să fie siguri că destăinuirile lor nu se lovesc de
critici sau de amenințări.
Deveniți un adevărat consilier!
Ce înseamnă a fi un consilier bun? După ce principii se conduce
el? Acesta trebuie să acționeze după următoarele reguli de
bază:
1. Un consilier bun nu insistă să-l schimbe pe elev.
2. El se pregătește cu sfaturi, prin fapte, informații și date.
3. Sfatul se dă pregnant, scurt și numai o dată.
4. El lasă elevului răspunderea pentru o schimbare.
Ce putem face pentru ca elevul să vină să ne ceară sfatul?
Explicați elevilor ce aveți de oferit (experiență, cunoștințe)
și cum puteți să-i ajutați în problemele pe care le au. Oferta
de a avea o discuție cu elevii nu trebuie să conțină nici o
apreciere negativă asupra lor, iar consilierea începe numai dacă
a fost cerută.
Un adevărat consilier împărtășește, nu dă! Folosirea
ascultării active este inevitabilă. Încercarea de a schimba pe
cineva se lovește de rezistență. Adulții acceptă rareori ceva
nou fără ca vechile lor convingeri să fie mai întâi apărate.
Elevii vor rezista cu deosebită vehemență, iar în acest stadiu,
ascultarea activă este metoda cea mai bună. Un consilier trebuie
să asculte cum se apără și se împotrivesc copiii, apoi să
arate că înțelege sentimentele lor.
Să lăsăm elevilor răspunderea pentru problema lor. Consilierul
le oferă o nouă modalitate de gândire, o variantă
comportamentală, iar acest impuls declanșează la elevi o
problemă, îi destabilizează, echilibrul lor poate fi mișcat,
credințele lor sunt în pericol.
Relația consilier – diriginte – elev este o condiție
esențială dacă dorim ca generațiile tinere să preia valori pe
care le apreciem. Mesajele noastre transmise zilnic acționează mai
eficient decât toate „observațiile”, când le cerem copiilor
să fie deschiși și cinstiți în comunicare.
Cu toate acestea, chiar dacă suntem modele bune de urmat, nu ni se
poate garanta succesul. Imaginile despre valori se află într-o
permanentă schimbare.

Bibliografie
Thomas Gordon, „Teacher efecttiveness training”