COMUNICAREA LA NIVEL PREŞCOLAR Studiu de specialitate

Grădiniţa este locul unde copilul învaţă să-şi recunoască propria independenţă în procesul complex de liberă exprimare şi personalizare . Iniţial copilul este dependent de educatoare, dar pe măsură ce se dezvoltă cognitiv motivaţional şi acţional, dobândeşte progresiv independenţă.
Automatizarea acţiunilor devine posibilă de îndată ce copilul învaţă în grădiniţă să perceapă, să recunoască, să observe, să înţeleagă, să simtă şi să acţioneze nu în rol de actor, ci de autor al propriilor sale impresii şi gânduri, trăiri emoţionale şi fapte de conduită.
Pe măsura dezvoltării gândirii şi a celorlalte procese psihice se dezvoltă limbajul. Copilul vine în grădiniţă în momentul când se trece, din punct de vedere psihic, de la limbajul interior la cel exterior, altfel spus în momentul când începe comunicarea în adevăratul sens al cuvântului.
În comunicare un rol esenţial îl are exemplul educatoarei. Nu ne putem imagina dezvoltarea limbajului copiilor sub aspect fonetic fără o dicţie model a educatoarei, îmbogăţirea vocabularului copiilor fără capacitatea educatoarei de a explica limpede cuvintele nou-întâlnite, sau, alcătuirea de propoziţii corecte din punct de vedere gramatical, fără grija educatoarei de a asigura comunicarea în propoziţii alcătuite după regulile morfologice şi sintactice.
Este bine ca educatoarea să deţină acel repertoriu de cuvinte şi expresii care îndeamnă la comunicare: „ia să vedem ce părere are…”, „să-l ascultăm pe…”, „astăzi nu l-am ascultat pe…”, „cred că şi …are ceva de spus” etc.
Sunt educatoare la o grădiniţă cu program prenlugit, şi-n activitatea mea m-am confruntat cu situaţii în care copiii nu reuşeau să comunice destul de bine. Voi prezenta câteva dintre ele, precum şi soluţiile pe care le-am găsit potrivite pentru a facilita comunicarea:
• Când copilul nu poate realiza o povestire, repovestire sau o lectură după imagini, am fragmentat prin întrebări conţinutul, asigurând logica înlănţuirii episoadelor. La o reluare am constatat cu plăcere că preşcolarul povesteşte din ce în ce mai independent.
• Deseori, în mod spontan, după ce ajung să cunoască bine o poveste, copiii doresc să devină actori ei. Unii sunt însă mai timizi sau n-au înţeles prea bine conţinutul şi-i pot încurca şi pe ceilalţi. Văzând dorinţa lor, i-am ajutat şi i-am încurajat să poarte dialogul, să simuleze întâmplările. Am pregătit chiar şi dramatizări şi am observat că preşcolarii sunt dornici să înveţe replici şi să interpreteze cât mai bine rolurile, dând astfel viaţă personajelor.
• Un exerciţiu foarte interesant poate fi după ,,lectura” unor imagini continuarea povestirii. Este antrenată astfel imaginaţia copilului, gândirea şi interdependenţa comunicării sale.
Nu toţi copiii pot continua povestirea. Pentru aceşti copii am desenat (în plus) una sau două imagini, legate de temă, ajutându-i astfel să dea un alt final povestirii.
• În jocurile cu rol am creat situaţia de a-i învăţa pe copii noţiunea de interviu, având ca model jurnaliştii. Am ales ca subiect „Sosirea lui Moş Crăciun”. I-am orientat pe copii să pună întrebări de genul: „Cine eşti?, De unde vii?, Cu ce ai călătorit?, Cum e în ţara ta?, De unde ştii că sunt cuminţi copiii?, De unde cumperi jucăriile?, Cum ştii ce jucărie îşi doreşte fiecare copil?, Mai sunt Moşi ca tine?”
• Fiecare activitate se încheie cu evaluarea comportamentului copiilor. Cu acest prilej îi încurajez pe toţi copiii, atât pe cei care s-au descurcat singuri, cât şi pe cei care au făcut paşi spre a-şi învinge timiditatea sau au o reuşită cât de mică.
• Cu aceeaşi grijă m-am ocupat de copiii supradotaţi, stimulând dezvoltarea lor liberă, creatoare, tratând cu respect şi interes fiecare întrebare pusă de copii, fiecare idee creatoare, pentru a le sădi încrederea în forţele proprii.
Am dat numai câteva exemple de situaţii în care rolul meu ca dascăl a fost, printre altele, de a facilita comunicarea.
În noţiunea de a comunica, pe lângă comunicarea verbală sunt cuprinse toate relaţiile ce se stabilesc între copii şi între copil şi adult.
Copiii asimiliează în mod treptat limbajul şi experienţa socială prin imitaţie şi comunicare verbală. Deoarece influenţa mediului şi a educaţiei este diferită de la un copil la altul, copiii vin în grădiniţă cu niveluri diferite ale limbajului. M-am confruntat cu situaţia de a întâlni copii ce comunică greu, nu comunică deloc sau prezintă un blocaj în comunicare.
În toate aceste cazuri se începe prin a cunoaşte cauzele lipsei de comunicare. Un copil care a stat foarte mult singur, sau care este speriat, va fi îndrumat cu tact şi răbdare să parcurgă paşii de care a fost frustrat. Un alt copil poate avea tulburări ale auzului sau ale aparatului fono-articular şi în acest caz cu ajutorul familiei va fi consultat medicul care va decide o intervenţie chirurgicală sau un tratament.
În situaţia copiilor care se blochează după un timp când s-au comportat ca şi copii normali, un psiholog poate stabili cauza afaziei.
Unii copii nu comunică din cauza faptului că au tulburări de limbaj şi se tem că ceilalţi din grupă ar râde de ei.
Este greşit să fie pus copilul în situaţii neplăcute, insistându-se să repete cuvinte pe care nu le poate pronunţa. Şi mai greşit ar fi ca pronunţia defectuoasă să fie obiectul hazului din grupă. Este mai bine ca educatoarea să repete în alt context cuvântul, pronunţându-l corect, astfel ca preşcolarul să nu se simtă sancţionat. De exemplu, dacă un copil pronunţă: „Iepulele sale şi fuge lepede în bădule”, educatoarea poate spune: ,,Este adevărat, iepurele sare şi fuge în pădure. Să vedem dacă vine înapoi”.
În activitatea mea m-am confruntat cu situaţii în care copiii prezentau tulburări de limbaj. Voi prezenta câteva cazuri şi modul în care am încercat să ameliorez aceste tulburări de limbaj.
• Cazul copiilor cu dislalie – alterarea unor sunete ale limbii (omisiunea, înlocuirea sau inversiunea lor). În acest caz am încercat să găsesc cauzele dislaliei: neglijenţa din partea familiei, răsfăţul, imitarea unor persoane cu tuburări asemănătoare, după care am intervenit prin exerciţii specifice: pronunţarea unor sunete onomatopeice: vâjâitul vântului, zumzetul albinei, sâsâitul gâştei, al şarpelui etc.
Am cerut copiilor să pronunţe cuvintele cu sunetele pe care le alterează mai tare sau mai încet.
• Cazul copiilor ce prezintă logonevroză (bâlbâială). Şi în acest caz am încercat să stabilesc cauzele: îmbolnăviri repetate din primii ani de viaţă, traumatismele unor boli infecţioase, întârzierile generate în dezvoltarea motorie, spaimele.
Este necesar tratament logopedic dar în lipsa acestuia am încurajat copilul să comunice după ce şi-a formulat bine răspunsul, să cânte în cor, să repete replicile peronajelor dintr-o dramatizare concomitent cu alţi copii, să recite în acelaşi mod. Cazurile mai uşoare pot fi astfel recuperate.
• Cazul copiilor ce prezintă tahilalie (tulburare a ritmului vorbirii care devine accelerată, uneori inteligibilă).
În acestă situaţie am intervenit antrenând copiii în activităţi ritmice, jocuri, gimnastică ritmică, jocuri muzicale, despărţire în silabe, pronunţate apoi sacadat.
Consider că este bine ca educatoarea să observe permanent stadiul dezvoltării limbajului, ritmul evoluţiei acestuia, iar observaţiile să fie comunicate părinţilor cu tact şi menajament pentru a fi solicitat de comun acord logopedul sau medicul specialist.
Blocajul comunicării ar fi un eveniment grav, dacă un copil este sănătos şi urmărit îndeaproape.
Cunoscătoare a particularităţilor de vârstă, educatoarea nu trebuie să eticheteze drept blocaj tăcerea unui copil, mai ales a celor abia veniţi în grădiniţă. Ea poate fi semnul timidităţii, a lipsei de curaj sau a lipsei de experienţă în comunicare. Cu răbdare îi va antrena pe aceşti copii în activităţile de ascultare, de repetare a unor răspunsuri, de memorare a unor versuri, de învăţare prin cooperare cu ceilalţi.
Fiecare copil este un ,,unicat” ale cărui particularităţi de vârstă se cer observate, analizate, înţelese în vederea unei tratări individuale, diferenţiate.
Tratarea diferenţiată, individualizată sub aspect motivaţional deschide problema activităţilor în concordanţă cu nevoile, atracţiile, înclinaţiile, dorinţele şi interesele copiilor, ceea ce asigură demersului educaţional eficienţă şi perspectivă.
Grădiniţa este deci cea dintâi şcoală a copilului. Ea rezolvă nu numai problema socializării unde comunicarea are un rol decisiv, ci şi pe cea a punerii bazelor pentru întreaga activitate viitoare.

Bibliografie:
1. Curriculum pentru educație timpurie, 2019
2. Iucu, Romiță, 2006, „Managementul clasei de elevi”, Ed. Polirom, Iaşi;
3. Truţa, Elena, Mardar, Sorina, 2005, „Relaţia profesor-elevi: blocaje şi deblocaje”, Ed. Aramis, București.