DEONTOLOGIA EVALUĂRII

DEONTOLOGIA EVALUĂRII

Prof. Bălășanu Liliana Nicoleta
Liceul Tehnologic ,,Nicolae Bălcescu”

Evaluarea este un proces care, pe lângă faptul că implică subiecți concreți și are efecte în minte și conștiință, implică aproape în toate cazurile și judecăți de valoare, raportare la valori morale și la însușiri de caracter.
Evaluarea poate fi corectă sau incorectă nu numai sub raportul adevărului sau corectitudinii logice, dar și sub aspect etic. Subiectivismul profesorului este adesea pus în discuție și nu arareori el este invocat drept cauză a multor dezechilibre ce se produc la nivelul procesului educațional.
Acestea sunt doar câteva motive care ne determină să analizăm evaluarea și din perspectiva deontologiei profesiunii de evaluator.
Termenul deontologie provine din grecescul deonto – necesitate, ceea ce se cade, datorie şi logos – studiu, discurs, ştiinţă. Conceptul este folosit în sens de doctrină a moralei profesionale, cuprinzând ansamblul normelor şi obligaţiilor specifice unei activităţi umane.
Deontologia pedagogică, ramură în curs de constituire a ştiinţelor educaţiei, studiază atât o serie de trăsături generale comune exercitării profesiilor (dragostea de profesie, probitatea profesională, competenţa, conştiinţa necesităţii de a se pregăti continuu pentru a corespunde exigenţelor profesiei), cât şi o serie de trăsături specifice profesiunii didactice, concretizate în obligaţiile personalului didactic faţă de elevi şi familiile acestora, faţă de colegii de profesie, faţă de opinia publică şi faţă de societate. De regulă aceste exigenţe sunt consemnate în coduri, statute, regulamente (de exemplu Cartea internaţională a educatorilor, Statutul personalului didactic ş.a.).
În ceea ce priveşte deontologia evaluării, aceasta se referă în mod explicit la respectarea de către fiecare cadru didactic a tuturor cerinţelor menite a conduce la creşterea obiectivităţii aprecierii, cerinţe în care se includ şi importante trăsături de personalitate (probitate şi responsabilitate profesională, respectul faţă de elev şi rezultatele muncii sale, cinste, corectitudine, capacitate de a nu se lăsa influenţat de o serie de intervenţii şi presiuni exercitate de factori externi, etc.).
Deontologia evaluării (considerată un caz particular al deontologiei pedagogice) are ca referenţial un set de valori ce pot fi considerate esenţiale pentru procesul evaluativ:
• valori care sunt importante pentru evaluator ( diferențierea diferitelor tipuri de rezultate ale învățării, asocierea acestor rezultate cu indicatori cantitativi sau calitativi, posibilitățile sau dificultățile de interpretare a rezultatelor procesului evaluativ etc.);
• valori care sunt importante pentru cel evaluat (recunoașterea efortului pe care cel evaluat îl investește în pregătirea pentru examen, identificarea poziției pe care el o ocupă într-o ierarhie, modalitățile prin care rezultatele procesului evaluativ reflectă aspirațiile celui evaluat;
• valori care sunt importante în raport cu procesul însuşi al evaluării ( ideea de obiectivitate a evaluării, capacitatea de discriminare a diferitelor tipuri de rezultate, acuratețea măsurării performanțelor, surprinderea valorii adăugate);
• valori care sunt importante pentru societate atât pe termen lung, cât şi pe termen scurt (obținerea unor informații despre calitatea pregătirii pe diferite trepte ale sistemului de învățământ, posibilitatea de folosire a rezultatelor evaluării ca indicator al selectării pentru o nouă treaptă sau pentru integrarea lor pe piața muncii).
Valorile acestea au capacitatea de a influența într-un mod decisiv comportamentul celor implicați în procesul evaluativ (evaluatori sau subiecți evaluați) chiar și atunci când ei nu conștientizează atașamentul profund pe care îl au față de unele sau altele dintre acestea.
Evaluarea este cea mai importantă etapă în procesul de învățare. Ea este componenta care poate oferi feed-back și poate fi utilizată pentru a stabili modul optim în care procesul de învățare trebuie să continue, de aceea obiectivitatea evaluării este foarte importantă.
Un proces corect de evaluare trebuie să fie obiectiv, să reflecte procesul de învățare al etapei evaluate, să ofere date pentru o analiză a procesului de învățare precedent precum și elemente de ghidare a etapei următoare. În cadrul procesului de învățământ, evaluarea trebuie să fie un instrument în procesul de învățare și nu un scop în sine.
Din punct de vedere deontologic evaluatorul trebuie să fie corect și obiectiv în procesul de evaluare, așa încât cel evaluat să își poată forma o imagine corectă a nivelului de cunoștințe pe care le are, dar și să cunoască elementele pe care trebuie să pună accent în viitor. Părinții și elevii trebuie să înțeleagă importanța evaluărilor și să nu urmărească doar notele sau punctajul mare la examene.
Un candidat conștient de nivelul lui de pregătire poate să facă o alegere corectă în ceea ce privește propriul său viitor, în timp ce un candidat care a urmărit doar note și calificative se poate trezi mai târziu în situația în care, ajungând unde a crezut că se potrivește, să nu facă față și să fie nevoit să accepte mediocritatea sau chiar să renunțe.
Scopul învățământului nu trebuie să fie o uniformizare a absolvenților, ci o ierarhizare obiectivă a acestora, cu rol de orientare a parcursului educațional, în funcție de felul în care au răspuns la procesul de învățare.
Deontologia evaluării ar trebui respectată de către toți evaluatorii. Trebuie să se ajungă la un sistem unitar de notare, să se renunțe la subiectivism. Acesta nu duce la nimic altceva decât la false păreri, etichete gratuite sau la erori de autoevaluare din partea candidaților în momentul în care se decid care să fie drumul în viață.
Deontologia este singura apărare împotriva ingerințelor din exterior în cadrul procesului de învățământ.
Un caz aparte îl reprezintă evaluările centralizate și generalizate, cum ar fi examenele naționale. La nivelul evaluărilor naționale, acestea cuplează scopul de stabilire a gradului de asimilare a procesului de învățământ din partea candidatului cu cel de selecție în vederea promovării.
În cadrul elaborării subiectelor de evaluare, deontologia cere ca subiectele să fie elaborate de profesori-evaluatori, iar nivelul de dificultate să respecte programele de concursuri. În acest mod se poate asigura atât obiectivitatea evaluării, cât și verificarea eficienței procesului de învățământ.
De asemenea trebuie ca toți evaluatorii să cunoască moduri de evaluare corecte, etice și eficiente. Evaluarea nu se termină cu acordarea unei note sau a unui calificativ. Pentru a fi eficientă trebuie ca evaluatul să înțeleagă atât scopul evaluării, cât și interpretarea rezultatelor obținute.
Oricât de bine intenționat și de competent ar fi un evaluator, întotdeauna va exista riscul ca el să ,,greșească” în modul în care acordă calificative și note prin simplul fapt că grila de ,,lectură” pe care el o aplică în ,,citirea” unor bareme sau norme este una personală.
Deontologia și simțul etic al evaluatorului pot să îi asigure acestuia o calitate ridicată a muncii. Condiția sine qua non a notării este obiectivitatea evaluatorului, căci abaterea de la acest principiu poate afecta imaginea sa în ochii candidaților.
Obiectivitatea apare ca o detașare conștientă a individului de sine însuși, ca o renunțare la abordările sau interpretările personale, ca o restricție pe care subiectul și-o impune de a nu depăși cadrul permis de realitatea obiectivă.
Funcţiile evaluării apar şi se actualizează diferenţiat, prin preeminenţă şi nu în chip exclusivist. Într-o situaţie de evaluare se pot întrezări mai multe funcţii.
Un examen, spre exemplu, poate dobândi mai multe funcţii, plecând de la intenţiile diverse ale:
 profesorilor, de a controla achiziţiile şcolare la începutul unui ciclu şcolar, de a decide asupra promovărilor;
 elevilor, de a lua cunoştinţă de reuşitele şi progresele lor;
 părinţilor, de a se informa asupra direcţiilor de dezvoltare a copiilor;
 directorilor de şcoli, de a controla profesorii, plecând de la standardele asupra cărora
s-a căzut de acord, de a identifica scăderi în activitatea şcolii;
 societăţii, de a se informa asupra modificărilor apărute în cerinţele şi dezideratele tinerei generaţii etc. (Cucoş, C. 2002).
Există și factori perturbatori şi erori în evaluare : efectul halo, care se exprimă prin supraaprecierea rezultatelor unor elevi sub influența impresiei foarte bune pe care o au unul sau mai mulți profesori despre ei; efectul de anticipație, care se mai numește și ,,efectul oedipian” sau ,,efectul Pygmalion”, care constă în subaprecierea rezultatelor unor elevi sub influența părerii nefavorabile pe care profesorul și-a format-o despre capacitatea și nivelul lor de pregătire; efectul de contrast sau ,,de ordine”, care se exprimă prin accentuarea subiectivă, la nivelul conștiinței profesorului, a diferențelor de nivel dintre performanțele unor elevi; efectul de contaminare, care se exprimă în aprecierea subiectivă, incorectă, a rezultatelor școlare sub influența cunoașterii notelor acordate de către alți profesori; efectul de generozitate, manifestat prin indulgență sau prin larghețe în notarea unor elevi; efectul blând, manifestat prin tendința și atitudinea unor profesori de a aprecia cu indulgență elevii cunoscuți, în raport cu elevii necunoscuți, sau mai puțin cunoscuți; ecuația personală a educatorului, care se mai numește eroare individuală constantă și care se manifestă diferit de la un profesor la altul, uneori cu atitudini opuse, față de elevii sârguincioși, dar cu capacități modeste din punct de vedere intelectual. În ,,ecuația personală” se include și ,,obiceiul” unor profesori de a manifesta o exigență mai mare în actul evaluării la începutul anului școlar, acordând note mici pentru a-i mobiliza la un nivel superior și a-i determina pe elevi să învețe temeinic pe parcursul anului etc.
Pentru evitarea sau pentru atenuarea erorilor de evaluare sunt recomandate câteva modalități:
 anonimatul probelor scrise, acoperind datele de identificare ale elevilor examinați;
 verificarea, analiza și notarea lucrărilor la concursuri și la examene de către doi sau mai mulți corectori, profesori de aceeași specialitate;
 elaborarea de bareme unice de evaluare și de notare;
 aplicarea sistematică a unor probe de evaluare externă, care au un caracter sumativ, stabilite de către profesori de la alte școli sau de către reprezentanți ai inspectoratelor școlare;
 corectarea și notarea lucrărilor de către profesori de la alte școli.
În concluzie, profesorul evaluator, oricât de competent ar fi, poate ,,să greșească”, de aceea trebuie să reflecteze puternic la umanitatea sa. Înainte de a da un verdict final el trebuie să țină cont de faptul că succesul se măsoară nu în raport cu reușitele globale, ci în raport cu reușitele fiecărui individ.

BIBLIOGRAFIE

1. Cucoș Constantin, Pedagogie, Ediția a II-a, Editura Polirom, Iași, 2002;
2. Jinga Ioan, Gavotă Mihai; Petrescu Adrian, Ștefănescu Vasile, Evaluarea performanțelor școlare, Editura Afeliu, București, 1996;
3. Popescu Pelaghia, Principii de docimologie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1968;
4. Radu T. Ion, Teorie și practică în evaluarea eficienței învățământului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981