Dezvoltarea competenţelor curriculare la elevii din ciclul primar prin utilizarea strategiilor de stimulare a motivaţiei pentru învăţare.

,,Este aşa de greu, cînd trebuie să...,
şi aşa de uşor, cînd ai o motivaţie.”
Annie Gottlier
„Dacă nu gîndeşti la viitor, nu poţi să-l ai”. Şcoala
trebuie să-şi asume a preda viitorul, adică a oferi activităţi
în care posibilităţile şi probabilităţile viitorului să fie
explorate în mod sistematic prin activităţi strategice de
stimulare a motivaţiei pentru învăţare, care să conducă la
formarea competenţelor curriculare la elevi şi să asigure
succesul lor .
Relaţia dintre motivaţia şcolară şi randamentul şcolar este
mult mai complexă decît pare la prima vedere. Motivaţia în
contextul şcolar reprezintă o stare dinamică, generată de
percepţiile unui elev despre sine şi despre mediul în care
învaţă(cadre didactice, discipline de studiu, sarcini de
învăţare, etc.), care-l determină să aleagă şi să se
amgajeze într-o activitate dar şi să persevereze, să nu renunţe
la aceasta înainte de a atinge un anumit obiectiv.
Cu siguranţă, pedagogul, în sens generic, este principalul agent
al schimbării în sistemul de învăţămînt şi elementul decisiv
în dezvoltarea competenţelor elevilor. Un fapt ce este resimţit,
din păcate, în primul rînd ca o povară, o responsabilitate pe
care trebuie să o îndeplinească, fără a primi recunoaştere şi
in sprijin adecvat. Profesionalismul cadrelor didactice presupune î
implicare activă în propria dezvoltare, creativitate şi
flexibilitate, capacitate de a găsi răspunsuri inovative la
problemele complexe. Exprimat sintetic, profesorul trebuie să
devină un adevărat model de învăţare pentru elevi, ceea ce
înseamnă, desigur, şi un model de motivaţie pentru
activităţile de învăţare realizate în şcoală şi în afara
acesteia.
Primul contact cu elevii săi, primele mesaje pe care le transmite
profesorul creionează deja orizontul motivaţional pentru
învăţare, care stabileşte anumite relaţii semnificative, bazate
pe grijă/empatie, încredere reciprocă şi un feedback pozitiv.
Pentru aceasta este nevoie de comunicare şi deschidere atît din
partea elevilor cît şi a cadrului didactic, contribuind direct la
dezvoltarea sentimentului de împlinire şi de mîndrie pentru
rezultatea obţinute.
De asemenea, nu trebuie să avem aşteptări exagerat de mari în
legătură cu cei pe care îi educăm. Este puţin probabil că vom
reuşi să îmbarcăm toţi elevii în călătoria noastră de
învăţare. O tipologie simplă indică faptul ca pot fi
identificate trei categorii de elevi:
 Spectatorii – cei care au o motivaţie scăzută pentru
învăţare şi urmăresc să îşi satisfacă
doar o curiozitate generală despre aceasta, să aibă o minimă
interacţiune în desfăşurarea orelor şi, implicit, o minimă
solicitare din partea profesorului. Tipul extrem al acestei
categorii este cel în care minimul grad de interes este înlocuit
cu o motivaţie absolut extrisecă învăţării )teamă de eşec,
de reacţia părinţilor, de afectare a imaginii în faţa
colegilor, etc.)
 Vizitatori ocaziţionali – cei care au un nivel mediu de
motivaţie şi sunt interesaţi, în mod spontan, de anumite teme,
idei, aspecte predate. Fie ca sunt evocate experienţe particulare
pe care le poate valorifica la ore, fie că sunt descoperite anumite
afinităţi sau competenţe, acest tip ajunge la un grad înalt de
interacţiune, chiar dacă acesta are un caracter discontinuu.
 Implicaţii/creatorii – cei care au un nivel ridicat de
motivare pentru învăţare şi care doresc într-adevăr să-şi
aloce energia pentru a explora un domeniu de cunoaştere. Este
categoria pe care mulţi profesori o caracterizează astăţi ca
fiind ,, pe cale de dispariţie”. În cazul acestor elevi
întîlnim un mod de ascultare activ, ei fiind animaţi preponderent
de raţiuni intriseci.
Este posibil ca această clasificare să surprindă superficial
,,diversitatea” situaţilor cu care ne confruntăm la clasă.
În acest scop, profesorul trebuie să utilizeze cele mai
avantajoase strategii de stimulare a motivaţiei în cadrul
activităţilor de învăţare pentru a forma competenţe
curriculare la elevi, care să asigure succesul lor.
Competenţa este în corelaţie directă cu autoeficienţa.
Fiinţele umane simt plăcere colosală atunci cînd fac ceva foarte
bine. Doar succesul, însă, nu este suficient pentru unii elevi.
Profesorul trebuie să ofere elevilor care au carenţă a
sentimentului de autoeficienţă nu doar situaţii în care aceştia
ar obţine succes, ci de asemenea, să le creeze oportunităţi de
a-şi asuma sarcini provocatoare pentru a demonstra sie însuşi că
le pot realiza cu succes.
Filozofia competenţei este simplă: daţi cuiva un peşte şi va
avea ce mînca o zi, învăţaţi-l să pescuiască şi va mînca o
viaţă.
Suportul colegilor, părinţilor şi profesorilor, respectul şi
încurajarea acestora sînt foarte importante pentru elevi, în
special, în încercarea lor de a dobîndi anumite competenţe.
Deseori motivaţia este concepută ca o secvenţă de evenimente,
care constă din: atenţie, relevanţă, încredere şi satisfacţie
(attention – A, relevance – R, confidence – C, satisfaction -
C). De exemplu, la început profesorul captează Atenţia elevilor,
apoi oferă Relevanţă celor predate în corespundere cu scopurile
personale ale elevilor şi necesităţile acestora. Atunci cînd
procesul instructiv-educativ se desfăşoară eficient, elevul
capătă Încredere în sine şi în profesor. În urma
cunoştinţelor recent asimilate elevul obţine Satisfacţia, care
asigură continuitatea procesului de învăţare.
Atenţia. Deseori, este mult mai uşor să captăm atenţia elevilor
la începutul lecţiei. Menţinerea acesteia pe parcursul întregii
lecţii este o artă – o provocare pentru profesor. Este cazul să
oferim elevilor o varietate de prezentări şi demonstrări
realizate cu ajutorul mijloacelor audio-video, discuţii în
grupuri, dezbateri etc. De asemenea, suportul de curs dat elevilor
îl elaborăm într-o altă manieră: mărime diferită, culori
variate, scheme, tabele etc.
Relevanţa. Este unanim acceptat faptul că ceea ce este familiar
elevilor se însuşeşte cu o mai mare sîrguinţă. Pentru
profesori este dificil să concorde conţinuturile cu interesele şi
necesităţile tuturor elevilor. De aceea este important să se
stabilească acele „interese comune” ale întregii clase de
elevi, iar relevanţa o vor percepe fiecare în mod individual.
Instruirea este relevantă pentru elevi atunci cînd are tangenţe
cu experienţele elevilor. Metaforele, analogiile şi relatările
unor întîmplări prezintă relevanţă majoră pentru elev,
acestea se apropie mai mult de modul lor de viaţă, ajutîndu-i să
înţeleagă informaţia şi conceptele noi.
Încrederea. Pentru dezvoltarea încrederii în sine propunem
următoarele sugestii:
 Creaţi elevilor aşteptări pozitive în ceea ce priveşte
obţinerea succesului. Divizaţi scopurile complexe în secvenţe
mai mic. Este mult mai uşor să cari un sac cu cărţi dacă
împarţi cărţile în teancuri a cîte 15.
 Oferiţi elevilor posibilităţi de a obţine succese. Elevii
cîştigă o încredere mai mare în sine dacă li se acordă
asistenţă suficientă pentru a realiza sarcina pe care nu o pot
executa fără ajutorul cuiva.
 Acordaţi-le elevilor posibilitatea de a-şi controla într-o
măsură anumită propria instruire. Ajutaţi-i să înţeleagă că
învăţarea este o consecinţă directă a eforturilor depuse de
ei.
Satisfacţia. Satisfacţia elevilor poate fi intensificată prin
celebrarea reuşitelor. Recunoaşterea succeselor elevilor, atît
în public, cît şi în particular, consolidează comportamente şi
atitudini care au asigurat obţinerea succesului. În continuare
elevii vor tinde să procedeze în mod similar sau chiar mai
elaborat, avînd scopul de a reuşi din nou.
Uneori satisfacţia elevilor este intensificată de comparaţia pe
care o fac elevii a reuşitelor proprii cu cele ale colegilor („a
făcut ca mine sau mai bine de cît mine ?”). Atunci cînd
remarcă o atare situaţie, profesorul trebuie să menţioneze
faptul că rezultatele învăţării sînt individuale şi trebuie
să corespundă aşteptărilor personale.
Un învăţător la clasele primare, poate utiliza următoarele
staregii de motivare pozitivă a activităţii elevilor, în
vederea formării competenţelor şcolare:
Stabilirea de reguli ale clasei împreună cu colectivul acesteia.
Comunicarea clară a regulilor comportamentului social şi
intelectual înca de la începutul anului şcolar este esenţial
atît pentru manegementul clasei şi în acelaşi timp pentru
prevenirea unor comprtamente deviante şi în acelaşi timp
încurajarea elevilor în adoptarea unor atitudini demne de
apreciat.
Personalizarea clasei cu diverese desene, sau orice alte
activităţi prin care se fac remarcaţi elevii clasei. Aspectul
interior al clasei reprezintă o formă de întărire a imagii de
sine, a identităţii sociale a elevului dar în acelaşi timp ele
presupun încurajarea unor astfel de activităţi ce îi fac
,,celebrii” pe aceştia.
Cunoaşterea elevilor este de asemenea un element important în
motivarea elevului la acţiuni de colaborare şi implicare în actul
instructiv educativ. Respectul faţă de elevi este demonstrat prin
atenţia pe care i-o acordă cadrul didactic elevului. Memorarea
numelui, a preferinţelor sale, a relaţiilor cu colegii sunt
cîteva aspecte importante care îi creează elevului încredere în
sine, îi întăresc sentimentul de siguranţă şi apreciere
personală.
Utilizarea activă de implicare a elevilor în activitatea de
învăţare. Activităţile pe grupe mici, interactive sunt
considerate ca fiind cele mai eficiente pentru prevenirea
problemelor de disciplină. Există de asemenea cîteva artificii
care pot determina o mobilizare atenţională din partea elevilor:
controlul vocii, contactul vizual,organizarea timpului în sarcini.
Rezolvarea imediată a problemelor apărute care se poate manifesta
fie prin controlul proximităţii (adică apropierea fizică a
profesorului faţă de elevul deviant inhibă comportamentul
respectiv), recurgerea la regulă, comunicarea asertivă.
Realizarea unei evaluări care să permită recompensarea fiecărui
elev la intervale scurte de timp.
Recompensarea şi întăririle pozitive faţă de oricare
comportament sau activitate demnă de luat în calcul a elevului,
măreşte îl motivează să acţioneze la fel şi pe viitor.
Există diverse tipuri de întăriri:
 obiectuale – cadouri, premii;
 simbolice – obiecte cu semnificaţie care se pot preschimba
în alte obiecte cu valoare recompensativă – buline de diverse
culori, economia de jetoane, feţe luminoase, etc.
 activităţi – jocul, dansul, mersul la cinema, sau diverse
ieşiri în natură împreună cu întreg colectivul calsei.
 sociale – lauda , încurajarea, aprecierea.
Motivaţia nu este o chestiune de patrimoniu sau un declanşator
automat al proceselor de învăţare, aşa cum apare pentru mulţi,
ci un efort sistematic care presupune un studiu minunţios, atît
în plan personal cît şi instituţional.
Din acest motiv, pregătirea pentru stimularea şi organizarea
motivaţiei în învăţare este o dimensiune principală a
profesorului în formarea competenţelor curriculare la elevi.

„Nu putem direcţiona vîntul,
dar putem direcţiona direcţia vîslelor”.

Vince Lombardi