Dezvoltarea creativității elevilor în procesul receptării literaturii

Învățarea
școlară are rolul de a pune bazele învățăturii pe durata
întregii vieți.
Mediul învățării școlare trebuie să fie suficient de
stimulativ și diversificat, spre a oferi fiecărui elev motivația
susținută. Problema cunoașterii și dezvoltării aptitudinilor
creative nu este nouă, dar ea se pune astăzi, mai pregnant, dat
fiind faptul că societatea contemporană solicită mai mult ca
oricând creativitatea umană, progresul economic și social fiind,
în foarte mare măsură dependent de inteligență și de
inventivitatea membrilor ei, de cantitatea de imaginație, de
ingeniozitate și de originalitate, investite în activitățile
desfășurate în diverse domenii.
În aceste condiții, progresul nu este posibil fără
prosperarea, dezvoltarea, valorificarea științifică a tuturor
resurselor de creativitate de care dispune fiecare popor. Aceasta
implică introducerea, în primul rând, în sistemul de
învățământ, a unei metodologii de promovare a creativității,
de dezvoltare a aptitudinilor creative. Or, învățământul,
pentru a fi eficient, trebuie să contribuie la însușirea
structurii interioare a cunoștințelor și a conexiunilor dintre
ele, la învățarea cu interes, care este în relație
funcțională cu gândirea productivă, creatoare.
Cercetările în domeniu afirmă că rezolvarea unei probleme
complexe necesită de la factorul uman fluiditate ( asociativitatea
gândirii), flexibilitate (capacitatea elevului de a se adapta la
situații noi, de a acționa adecvat la schimbări), originalitate
(capacitatea de a produce idei și imagini noi, de a găsi soluții
neuzuale), sensibilitate (capacitatea de a reacționa afectiv),
capacitate analitico-sintetică (aptitudinea de a abstractiza, de a
sintetiza), organizarea coerentă (capacitatea de a organiza un
proiect, de a exprima o idee), aptitudinea de a redefini, de a
schimba funcția unui obiect, pentru a-l face util. După savantul
american C. W. Taylor, se disting mai multe niveluri ale
creativității: 1. Creativitate de expresie, ținând de mimica,
gesticulație și vorbire; ea este valorizată, mai ales, în arta
teatrală și în actorie; 2)Creativitatea procesuală, ținând de
felul cum percepe subiectul lumea; 3) Creativitate de produs, care
este obiectivată și dăinuie, depășind existența subiectului;
4) Creativitate inovativă, ce constă într-o recombinare
ingenioasă de elemente cunoscute, astfel încât se compune o nouă
structură a unui obiect sau proces tehnologic; 5) Creativitate
inventivă, care presupune generarea de noi metode; 6) Creativitate
emergentă care constă în descoperirea sau punerea în funcțiune
a unui nou principiu, ce duce la revoluționarea unui întreg
domeniu al cunoașterii, tehnicii, artei. Ultimul este nivelul
suprem al creativității.
A pune elevul în situația de a dobândi cunoștințele în mod
independent, sub conducerea noastră, a profesorilor, înseamnă a
organiza în așa fel învățământul, încât acesta să
constituie un neîntrerupt proces de punere în fața elevului a noi
și noi probleme, într-un grad crescând de complexitate.
Învățarea prin descoperire, prin investigație reprezintă
forme care trebuie să înlocuiască învățământul tradițional,
expozitiv-deductiv. Învățământul de tip euristic duce la
formarea gândirii independente și creatoare, a unui stil de
abordare a problemelor și la educarea unor trăsături de
personalitate, cum ar fi sporirea atenției, interesului,
imaginației.
Prin urmare, sarcina profesorului de limba și literatura
română e să-i creeze elevului posibilitatea de a se manifesta,
stimulându-i gândirea creativă, independentă. Foarte des la
lecțiile de literatură se folosesc întrebări de genul: „
Gândiți-vă ce trăsături de caracter și ce fapte ale
personajelor scoate în evidență scriitorul?”sau „ În ce
constă deosebirea dintre personajul X și Y?” Încercând să
răspundă la astfel de întrebări, elevul, de fapt, nu are la ce
se gândi, cuvântul ,,gândiți-vă” fiind o speculație. Se face
doar apel la memoria reproductivă a elevului. El trebuie să-și
amintească opera citită, trăsăturile de caracter, faptele
personajelor și apoi să-și formuleze răspunsul. În cazul în
care elevul nu își poate aminti, el tace, dă un răspuns
incomplet. Pentru a evita astfel de întrebări, profesorul va ține
cont de anumite principii de organizare a activității creative a
elevilor: cel al stimulării gândirii creative, operațional,
estetic și al actualizării experienței estetice.
În cazul principiului de stimulare a gândirii creative se va
avea în vedere ca întrebările să fie generatoare de informații.
Prin încercări și erori selective se construiesc și se
reconstruiesc modele ale situației cu diferite grade de
abstractizare. Ținând cont de cerințele acestui principiu,
întrebarea „Ce trăsături de caracter ale personajului scoate
în evidență scriitorul?” poate fi reformulată în felul
următor: ,,Criticul literar.....spune despre personajul....că
este..... Ce părere aveți despre afirmațiile făcute de criticul
literar....?”
În cazul acestei reformulări, propunându-i-se mai multe
variante de răspuns ale problemei formulate, elevului i se oferă
posibilitatea de a asculta mai multe păreri, de a adera la una
dintre ele, de a-și expune punctul de vedere,având la dispoziție
anumite informații. Toate acestea contribuie la însușirea unor
noi tehnici de gândire, la educarea încrederii că el posedă
capacitatea de a fi creativ.
Un alt principiu care contribuie la organizarea activității
creative a elevilor e cel estetic. Conform acestuia, profesorul, în
formularea sarcinilor de lucru, trebuie să țină cont de esența
literaturii ca artă ( literatura transfigurează realitatea prin
intermediul imaginilor concret-senzoriale,
relevabile în conștiința cititorului cu ajutorul forței
expresive a cuvintelor).
Dacă la baza actelor creative de descoperire și de invenție
se află potențialul creativ individual sau de grup, înseamnă că
toată problema constă în activizarea și în realizarea sau
valorificarea acelui potențial. Concret, referindu-se la principiul
actualizării, se pune problema utilizării experienței estetice
și de viață a elevilor în noi situații, a reevaluării prin
stabilirea de noi raporturi între cunoștințe, a apropierii
problemelor operei literare de cele care îi frământă pe ei.
Prelucrarea informațiilor prin adoptarea altor scheme operaționale
generează informații noi, favorizează producerea unor
cunoștințe care nu existau la punctul de plecare. Întrebarea de
tipul „Ce tablou al iernii creează poetul Vasile Alecsandri în
poezia cu același titlu?” îl determină pe elev să citească
textul operei sau să reproducă versurile. Dacă întrebarea se
schimbă și devine ,,Ce a provocat starea respectivă?” interesul
elevului crește, fiindu-i stimulată fantezia.
În concluzie, menționez că nu este suficient să dispunem de
un potențial creativ de aptitudini, dacă acestea sunt orientate
strategic, prin motivație și prin atitudini, către descoperirea
și generarea noului cu valoare de originalitate. Iată de ce
lecțiile de limba și literatura română trebuie să răspundă
principiilor expuse mai sus.

Bibliografie:
Cristea, S (1998), Dicționar de termeni pedagogici, E.D.P. ,
București
Cucoș, C. (2002), Pedagogie, Ed. Polirom, Iași
Șchiopu, C. ( 2009) Metodica predării literaturii române , 2009