DIMENSIUNILE SOCIO-PSIHOLOGICE ALE EDUCAŢIEI MUZICALE

DIMENSIUNILE SOCIO-PSIHOLOGICE ALE EDUCAŢIEI MUZICALE

Muzica este oglinda sufletului omenesc. Ea porneşte din inimă şi se adresează inimii.
(George Enescu)
Pornind de la frumoasele gânduri mărturisite de George Enescu, putem afirma că, dintre toate genurile de artă existente, muzica este cea mai apropiată de inima şi sufletul omenesc, mângâierea ei însoţindu-ne pe tot parcursul vieţii, începând cu bine-cunoscutele cântece de leagăn.
De la momentul apariţiei şi până astăzi, muzica este parte integrantă a vieţii sociale; o prezenţă constantă în conştiinţa şi natura omului acompaniind istoria civilizaţiei umane în perioadele de mari avânturi, precum şi în cele de declin. Ar fi greu să ne imaginăm pe cineva că s-ar putea lipsi totalmente de muzică în viaţa sa. Aflându-se în fiecare din noi ea acţionează ca unul din remediile cele mai importante în serviciul corpului, sufletului şi chiar a minţii noastre, cu atât mai mult cu cât Beethoven spunea că: muzica este o revelaţie mai înaltă decât orice înţelepciune şi orice filosofie.
În menirea noastră de dascăli, trebuie să facem eforturi susţinute pentru a contribui la pătrunderea mesajului muzical în toate sufletele de copii. Cântatul – ca şi vorbirea – este, spunea Liviu Comes, o manifestare fundamentală a fiinţei umane; [...] se deprinde la vârstele mici prin exemplul anturajului adult şi în primul rând al părinţilor. Cântatul reprezintă pentru mulţi copii o acţiune stimulatoare care le mobilizează propriile resurse, un adevărat resort care declanşează aptitudini latente şi capacităţi nebănuite. Cu cât copilul va fi atras spre muzică, cu atât mai mult el va deveni beneficiarul emoţiilor artistice. Arta în general şi muzica în special, din mijloc de formare intelectuală a copilului poate deveni şi etalon, unitate de măsură a capacităţii acestuia. Educaţia artistică, dacă este folosită ca modalitate de exprimare şi nu ca un exerciţiu de îndemânare, poate fi reprezentativă pentru caracterul şi comportamentul copilului, pentru nivelul mental, imaginaţia, sensibilitatea, puterea de abstractizare, gustul pentru estetic, posibilităţile de exprimare, de stăpânire şi coordonare a mişcărilor acestuia.
Elevii cu auzul muzical dezvoltat sesizează uşor, după auz, elementele de ritm, rimă, metru, de simetrie, de consonanţă, asonanţă sau disonanţă, despărţirea în silabe, liniuţa de unire, virgula, punctele de suspensie, aspecte constatate de mulţi profesori de limba română.
Totodată, aceiaşi elevi au în vorbire o paletă expresivă mult mai bogată şi mai nuanţată, formată în urma abordării unui repertoriu divers şi bine interpretat, sunt mai sociabili şi mai generoşi ca urmare a muncii colective şi a trăirii de satisfacţii colective pentru fiecare reuşită, sunt mai afectuoşi şi mai disciplinaţi, au gustul pentru frumos mai dezvoltat, au mai multă încredere în oameni şi în capacitatea lor personală.
Cultivând la elevi gustul pentru frumosul din viaţă şi din natură, sesibilizându-i, aceştia vor adera mult mai uşor la problemele majore ale societăţii.
Muzica, artă şi totodată ştiinţă, este o disciplină exactă, realistă, explicată matamatic de la Pitagora încoace. Academicianul Octav Enicescu o numea chiar matematica sunetelor. De aceea educaţia muzicală are şi deosebite valenţe formative, învăţarea şi practicarea ei constituind o adevărată terapie şi pentru intelectul copilului. Ea nu este numai un divertisment, cum este considerată uneori sau numai o cale de sensibilizare a copiilor, ci ea educă şi dezvoltă o serie de procese psihice (gândirea logică, memoria, atenţia distributivă, afectivitatea, voinţa, imaginaţia, creativitatea), procese intelectuale, priceperi şi deprinderi. Şcoala are menirea nobilă de a realiza la elevi performanţe ale gândirii care să se manifeste prin supleţe, independenţă şi creativitate. În muzică acest principiu se exprimă, înainte de toate, prin plăcerea cu care copiii ascultă muzica şi apoi prin capacitatea lor de a analiza şi de a diferenţia din ce în ce mai exact sunetele muzicale, structurile ritmico-melodice, prin participarea mai activă şi tot mai conştientă a şcolarilor în procesul instructiv-educativ, pentru ca aceştia să devină în timp subiectul propriei lor formări.
Educaţia muzicală este o disciplină prin excelenţă practică şi se învaţă numai practicând-o iar mesajul ei se pătrunde şi se receptează cel mai bine tot în practică. Această caracteristică a sa o situează în rândul disciplinelor formative şi, aşa cum susţine Victor Ţârcovnicu (manualul de Pedagogie generală) este greşit să se creadă că numai unele obiecte de învăţământ cum sunt matematica, gramatica, ar contribui la dezvoltarea proceselor intelectuale. Aceasta se realizează prin exerciţiu, prin activizare, iar ele sunt prezente în permanenţă în orice scenariu didactic al unei ore de educaţie muzicală.
În cadrul acestei discipline se dezvoltă bine nu atât copiii dotaţi numai cu aptitudini muzicale, cât mai ales cei care sunt buni şi la matematică şi la gramatică, fiind aceasta încă o dovadă că muzica face apel la procesele intelectuale pe care le educă prin exersare şi cultivă, mai ales, operaţiile gândirii: analiza, sinteza, comparaţia, asocierea, disocierea, abstractizarea, generalizarea şi concretizarea, pe care le antrenează în procesul învăţării.
De asemenea muzica şi educaţia muzicală poate încuraja exprimarea non-verbală şi dezvoltarea de aptitudini sociale: ascultare/atenţie, contact personal direct, faţă în faţă; poate dezvolta conştiinţa de sine şi interacţiunea; poate ajuta la stabilirea de relaţii personale, aducând un sentiment de apartenenţă la un grup şi poate dezvolta potenţialul copilului pentru joaca creativă, spontană.
Practicarea muzicii în cor determină copiii să se asculte reciproc, să se accepte, să se sincronizeze cu grupul, să renunţe la atitudini critice sau de respingere.
Se poate încheia spunând cu convingere că muzica este un fenomen artistic deosebit de complex, ea fiind fără tăgadă legată de personalitatea umană, de starea sa de spirit sau sănătate, de mediu social în care omul trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea.
Totodată, muzica este o punte autentică de comunicare între oameni şi între popoare, pentru că aşa cum afirma şi marele compozitor J. Haydn: Muzica mea este înţeleasă de toată lumea, putem spune că muzica “vorbeşte” o limbă universală!

Bibliografie
1. Ţârcovnicu, V., Popeangă, V: Pedagogia generală- manual pentru licee pedagogice, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1970
2. Bălan, G.: Arta greu de înţeles ?, Editura Muzicală, Bucureşti, 1963
3. Breazul, G.: Un capitol de educaţie muzicală, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1937