EDUCAȚIA BAZATĂ PE COMPETENȚE

Educaţia constituie obiectul de studiu al pedagogiei, abordabil din perspectiva dimensiunii sale funcţional-structurale.
Definirea educaţiei la nivelul unui concept pedagogic fundamental, presupune stabilirea unor repere metodologice necesare pentru delimitarea functiilor specifice activitatii de formare-dezvoltare a personalităţii şi a structurii specifice de proiectare şi de realizare a acesteia.
Dicţionarul de pedagogie, dezvoltă trei semnificaţii secundare, care pot fi valorificate la nivelul unor repere metodologice necesare în analiza fenomenului:
a) educaţia ca efect, realizat conform unui model propus de societate;
b) educaţia ca proces, realizat prin dezvoltarea tuturor resurselor interne ale fiinţei umane;
c) educaţia ca "ansamblu de acţiuni", integrate într-o activitate complexă de formare-dezvoltare a personalităţii.
Educaţia ca produs, reflectă o necesitate de natură socială, care orientează activitatea de formare-dezvoltare a personalităţii umane. Apare astfel ca un produs al relaţiilor sociale. Dinamica acestor relaţii condiţionează rezultatele educaţiei de la nivelul continuităţii şi al discontinuităţii între generaţii până la nivelul "reproducerii ierarhiilor sociale", care nu a fost eradicat nici chiar în societatea democratică, de tip informatizat.
Educatia ca proces reflectă o necesitate de natură psihologică, angajată la nivelul numeroaselor raporturi interindividuale care intervin în activitatea de formare-dezvoltare a personalităţii umane.
Analiza educaţiei dintr-o perspectivă epistemologică viabilă presupune depaşirea celor două tendinţe de abordare unilaterală a conceptului.
Educaţia ca activitate reflectă o necesitate de natură psihologică şi socială a personalităţii umane, angajată într-un produs şi într-un proces permanent de formare-dezvoltare, proiectat şi realizat conform unor finalităţi elaborate la nivel global, care determină un ansamblu de actiuni structurate pe corelaţia ,,subiect-obiect", orientată în direcţia autoeducaţiei.
Conţinutunie educaţiei vizează dimensiunile/laturile principale ale activităţii de formare-dezvoltare permanentă a personalităţii, proiectată-realizată în plan: intelectual, moral, tehnologic, estetic, fizic.
Formele educaţiei vizează ansamblul acţiunilor şi al influenţelor pedagogice realizate, simultan sau succesiv, la nivel instituţional educaţia formală-educaţia nonformală) şi la nivel noninstituţional (educaţia informală) - formele educaţiei.
Scopul educaţiei este dezvoltarea fiecărui individ pentru a-şi putea valorifica potenţialul propriu. Premisele schimbărilor actuale din educaţie au origini multiple şi complexe: între acestea menţionăm contextul secolului al XX-lea - schimbările cauzate de cele două războaie mondiale, războiul rece şi globalizarea.
Concluziile Conferinţei de la Lisabona au fost adoptate ca obiective ale educaţiei şi prezentate în Raportul Comisiei Comunităţilor Europene privind Educaţia (31.01.2001).
În ianuarie 2004, Comisia Comunităţilor Europene 6 extinde aceste direcţii, ajungându-se la elaborarea modelului celor „8 obiective“: ameliorarea nivelului de competenţă a profesorilor şi formatorilor; dezvoltarea de competenţe-cheie pentru societatea cunoaşterii; întărirea recrutării pentru studii ştiinţifice şi tehnice; utilizarea apropriată a resurselor; deschiderea învăţării către mediul socio-cultural; creşterea atractivităţii educaţiei; ameliorarea predării limbilor străine; creşterea mobilităţii şi a schimburilor.
Achiziţia competenţelor cheie duce la atingerea a trei obiective relevante la nivel individual şi social: împlinire şi dezvoltare personală de-a lungul întregii vieţi (capital cultural): competenţele cheie îl determină pe individ să-şi urmeze obiectivele în funcţie de interesele şi aspiraţiile sale individuale; cetăţenie activă şi integrare socială (capital social); „angajabilitate“: capacitatea de a obţine un loc de muncă în cadrul pieţei muncii.
În anul 2006, Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene au adoptat o Recomandare cu privire la stabilirea de competenţe cheie pentru învăţarea de-a lungul întregii vieţi; acestea sunt:
1. Aptitudini şi competenţe lingvistice (în limba maternă): capacitatea de a comunica în scris şi verbal, de a înţelege şi a-i face pe alţii să înţeleagă diferite mesaje în situaţii diferite; capacitatea de a citi şi înţelege diferite texte adoptând strategia potrivită scopului citirii (informare / instruire / de plăcere) şi diferitelor tipuri de text; capacitatea de a scrie texte pentru o varietate de scopuri; monitorizarea procesului de scriere, de la „elaborare” până la „publicare”; capacitatea de a distinge informaţia relevantă de cea nerelevantă; capacitatea de a formula propriile argumente într-o mod convingătoar şi de a lua în considerare şi alte puncte de vedere exprimate atât verbal, cât şi în scris.
2. Aptitudini şi competenţe lingvistice (în limbi străine): capacitatea de a comunica în scris şi verbal, de a înţelege şi a-i face pe alţii să înţeleagă diferite mesaje în situaţii diferite; capacitatea de a iniţia şi susţine conversaţii pe subiecte familiare; capacitatea de a citi şi întelege texte scrise pe teme diferite sau texte specializate dintr-un domeniu familiar; capacitatea de a utiliza elemente ajutătoare (diagrame, hărţi, notiţe) pentru a întelege sau a realiza texte scrise sau mesaje verbale (conversaţii, instrucţiuni, interviuri, discursuri).
3. Aptitudini şi competenţe matematice: capacitatea de a urmări şi evalua argumentele oferite de ceilalţi şi de a descoperi ideile de bază din aceste argumente; capacitatea de a gândi şi raţiona matematic, de a înţelege şi utiliza diferite reprezentări ale obiectelor, fenomenelor şi situaţiilor matematice; capacitatea de a distinge între concepte matematice (de exemplu: deosebirea dintre afirmaţie şi supoziţie); capacitatea de a utiliza elemente şi instrumente ajutătoare (inclusiv tehnologii informaţionale).
4. Aptitudini şi competente ştiintifice şi tehnologice: capacitatea de a utiliza şi manipula instrumente tehnologice; capacitatea de a recunoaşte trăsăturile esenţiale ale fenomenelor studiate; capacitatea de a comunica concluziile şi raţionamentele care au stat la baza acestora
5. Aptitudini şi competenţe de învăţare – a învăţa prin a face: capacitatea de a aloca timp învăţării; autonomie, disciplină, perseverenţă în procesul de învăţare; capacitatea de concentrare pe termen scurt şi pe termen lung; capacitatea de a reflecta critic asupra obiectului şi scopului învăţării; capacitatea de a comunica, ca parte de procesului de învăţare, utilizând mijloacele potrivite (intonaţie, gestica, mimica etc.).
6. Aptitudini şi competenţe civice, interpersonale, interculturale şi sociale: capacitatea de a manifesta solidaritate în a rezolva problemele care afectează comunitatea locală sau comunitatea largă; capacitatea de a relaţiona eficient cu instituţii din domeniul public; capacitatea de a valorifica oportunităţile oferite de Comunitatea Europeană; capacitatea de a comunica constructiv în situaţii sociale diferite; capacitatea de a crea încredere şi empatie în alţi indivizi; capacitatea de a distinge diferenţa dintre viaţa personală şi cea profesională; capacitatea de a conştientiza şi înţelege identitatea culturală naţională în interacţiune cu identitatea culturală a Europei şi mondială; capacitatea de a observa şi înţelege puncte de vedere care ţin de contexte culturale diferite.
7. Aptitudini şi competenţe antreprenoriale: capacitatea de a elabora şi implementa un proiect; capacitatea de a lucra în mod cooperant şi flexibil în cadrul unei echipe; capacitatea de iniţiativă şi capacitatea de a răspunde pozitiv la schimbări; abilitatea de a identifica punctele slabe şi punctele tari; capacitatea de a evalua şi asuma riscuri în diverse situaţii.
8. Aptitudini şi competenţe de exprimare culturală: capacitatea de exprimare artistică printr-o diversitate de mijloace media, în concordanţă cu abilităţile individuale; capacitatea de a aprecia şi a te bucura de arta diferitelor culturi; capacitatea de a identifica oportunităţi economice şi de a le utiliza în cadrul activităţilor culturale; capacitatea de a manifesta creativitatea şi a exprima punctele de vedere faţă de ceilalţi.

Bibliografie:

1. Potolea, D..(1989). Profesorul şi strategiile conducerii învăţării. În Structuri, strategii, performanţe în învăţământ. Bucureşti: Editura Academiei.
2. Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, Centrul Naţional de Formare a Personalului din Învăţământul Preuniversitar(CNFP): Competenţele profesorilor şi ale directorilor de licee din mediul rural din România şi din alte state din Uniunea Europeană – Analiză comparativă.
3. Vârtop, S.A. Educaţie şi dezvoltare profesională. Craiova, Scrisul Românesc Fundaţia-Editura, 2011