Educaţia copiilor cu CES

Educaţia copiilor cu CES

Sistemul psihic uman este un sistem deosebit de complex a căror componente se află în strânsă interacţiune şi interdependenţă unele cu altele, buna sau proasta funcţionare a unei componente influenţând într-o măsură mai mică sau mai mare şi activitatea celorlalte. Pentru ca individul uman să beneficieze de o dezvoltare armonioasă şi complexă se impune cu necesitate o stimulare adecvată a tuturor unităţilor sistemului psihic, stimulare realizată sub impactul celor trei factori esenţiali ai dezvoltării umane şi anume: ereditate, mediu şi educaţie. Potenţialul genetic cu care venim fiecare pe lume suferă modificări sub influenţa mediului şi este modelat prin educaţie care la rândul ei este influenţată de ereditate şi valorile mediului.
Educaţia definită ca „fenomen social de dezvoltare, formare şi constituire a oamenilor ca subiecţi ai acţiunii, cunoaşterii şi valorilor, prin comunicare şi exerciţiu, prin modelarea comportamentului lor şi integrarea în activitate şi relaţiile sociale” (P. P. Neveanu), joacă un rol deosebit de important în constituirea individului ca personalitate activă şi creativă, în inserţia şi relaţionarea lui socioprofesională.
Problematica educaţiei copiilor cu cerinţe educative speciale a generat şi generează numeroase semne de întrebare incitând interesul unui număr tot mai mare de specialişti în domeniu. Apariţia unor concepte noi precum „şcoală incluzivă”, ,,educaţie integrată” sunt elemente care demonstrează importanţa şi necesitatea acordării atenţiei domeniului învăţământului special.
Pornind de la particularităţile individuale ale fiecărui elev s-a concluzionat că un rol deosebit în educaţia acestor copii îl joacă curriculumul şcolar care trebuie să dispună de un mare grad de flexibilitate şi adaptabilitate, astfel încât să permită fiecărui copil să fie tratat în funcţie de capacităţile sale de învăţare, să asimileze cunoştinţele şi să progreseze în ritmul său propriu. Formularea obiectivelor, stabilirea conţinutului instruirii, modalităţile de transmitere a informaţiilor, evaluarea elevilor, relaţia cu cadrele didactice, personalul specializat joacă un rol deosebit în cadrul acestui proces. Fiecare conţinut, metodă, mijloc, procedeu utilizat în educaţia copiilor cu cerinţe educative speciale trebuie particularizat, adaptat tipului de deficienţă cu care ne confruntăm, posibilităţilor reale de învăţare ale acestor copii şi vârstei.
Întrucât fiecare individ este o entitate unică şi irepetabilă, nu toţi elevii cu sau fără CES de aceeaşi vârstă au acelaşi potenţial, interese şi motivaţie pentru învăţare, se subliniază în cadrul procesului instructiv-educativ ideea de multilevel learning – adică activitate didactică diferenţiată pe niveluri multiple de învăţare, ceea ce presupune cu necesitate un grad ridicat de flexibilitate între elementele de structură ale sistemului, astfel încât orice elev să poată trece de la un nivel la altul sau de la o grupă la alta atunci când performanţele obţinute de el solicită această trecere.
Pentru optimizarea procesului de învăţare al elevilor cu cerinţe educative speciale sunt invocate în ultimul timp câteva repere fundamentale şi anume:
- învăţarea interactivă – presupune utilizarea unor strategii de învăţare focalizate pe cooperarea, colaborarea şi comunicarea între elevi, între aceştia şi personalul specializat;
- demonstraţia, aplicaţia şi feedbackul - orice proces de învăţare este mai eficient dacă informaţiile prezentate sunt demonstrate şi aplicate în situaţii reale şi dacă există un feedback permanent;
- modalităţile de sprijin în actul învăţării – cele mai utile metode şi tehnici de sprijinire a învăţării elevilor cu CES sunt: învăţarea de la copil la copil, asigurarea unui confort socio-afectiv favorabil învăţării, parteneriatul cu părinţii în învăţare, comunicarea cu alţi specialişti din afara şcolii, perfecţionarea continuă a şcolii şi personalului, cunoaşterea şi analiza conduitelor de învăţare specifice fiecărui elev, la care se adaugă o evaluare continuă a învăţării pentru optimizarea actului didactic.

Bibliografie:
1. Alois Gherguţ, Sinteze de psihopedagogie specială, Editura Polirom, Iaşi, 2007;
2. Andrei Cosmovici, Psihologie generală, Editura Polirom, Iaşi, 1996;
3. Bonchiş Elena coordonator, Dezvoltarea umană, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 2000;
4. Constantin Narly, Pedagogie generală, Editura Didactică şi Pedagogică, R. A Bucureşti, 1996;
5. Ioan Bontaş, Pedagogie, Editura All, Bucureşti, 1994;
6. Paul Popescu Neveanu, Dicţionar de Psihologi , Editura Albatros, Bucureşti, 1978;
7. Păunescu C; Muşu, I, Psihopedagogie Specială integrată, Editura Pro Humanitas, Bucureşti, 1997;
8. Radu Gheorghe, Psihopedagogia dezvoltării şcolarului cu handicap, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999.