Elemente de teorie a comunicării. (Con)textul extraverbal în textul epic

Elemente de teorie a comunicării.
(Con)textul extraverbal în textul epic

Literatura este o formă de artă, deci un produs social, cultural, care nu poate fi separat de contextul producerii lui; analiza textului literar este însă dublată de contextul decodării.
Contextul este unul dintre conceptele fundamentale în pragmatică, care studiază sensul unei unități (lingvistice, textuale) în funcție de contextul determinat, de agenții actului de vorbire și de situația de comunicare.
Deși obiectul prezentei lucrări îl constituie valorificarea elementelor de teorie a comunicării în curriculum pentru gimnaziu și liceu (folosind schema comunicării concepută de Roman Jakobson), modelul la care ne referim este criticat și considerat inadecvat viziunii comunicativ-pragmatice pe care se întemeiază actualul curriculum. O parte din criticile modelului jakobsonian se referă la context.
Există o serie de ambiguități și inconsecvențe care se datorează, în concepția phd Gabriel Petric, neconcordanței dintre programă și modelul Jakobson: „Parcurgerea manualelor alternative și a materialelor pedagogice auxiliare ne conduce la următoarea concluzie: autorii de manuale fideli teoriei lui R. Jakobson sunt obligați să abandoneze perspectiva pragmatică (ce constituie, totuși, fundamentul programei), iar cei care sunt consecvenți cu principiul pragmatic îl trădează de R. Jakobson, în pofida utilizării terminologiei sale” .
Prezentarea acestui model în manualele de gimnaziu și liceu, este, în concepția phd Gabriel Petric, lipsită de rigurozitate. În lucrarea intitulată „Teoria comunicării în manualele de limba română. Ambiguități și inconsecvențe”, acesta observă că manualul editurii Humanitas pentru clasa a V-a definește contextul ca fiind „cadrul în care se desfășoară o comunicare [...] (o încăpere, o cabină telefonică, strada etc.)” , definiție care nu corespunde studiului lui Jakobson, pentru care contextul este, de fapt, referentul, realitatea extra-lingvistică. Definiția manualului are avantajul de a fi pe înțelesul elevilor și corespunde comunicării privite din unghi situațional. Manualul pentru clasa a IX-a, pentru a evita conflictul teminologic („dacă se păstrează definiția situațională a contextului, așa cum a fost prezentată în mod ne-jakobsonian, în gimnaziu, nu mai poate fi explicată satisfăcător funcția referențială, de sorginte jakobsoniană; dacă se renunță la definirea situațională a contextului, […] perspectiva pragmatică e abandonată” ), autorii definesc contextul în spirit jakobsonian dar fac precizarea că „în alte abordări lungvistice contextul este înțeles ca un ansamblu al factorilor care afectează semnificația unui mesaj”.
Datorită acestor ambiguități, atunci când ne-am referit la context, am ales să-l abordăm din perspectiva pragmatică.
În concepția autorilor O. Ducrot și J.M. Schaeffer, pragmatica studiază tot ceea ce, în sensul unui enunț, ține de situația în care este folosit enunțul și nu doar de structura lingvistică a frazei utilizate; enunțul este, deci, influențat de context, care aduce un plus de informație la cele deja spuse, a căror natură nu este neapărat lingvistică.
Contextul, concept caracteristic pragmaticii, desemnează, astfel, un ansamblu de informații de care dispune receptorul, și care îl ajută pe acesta să interpreteze un anumit discurs. În concepția lui Al. Rosetti, capacitatea unui cuvânt de a semnifica depinde de context: „Cuvântul nu există decât prin context și nu e nimic prin el însuși. Contextul determină sensul cuvântului” .
Pentru E. Coșeriu, contextul este unul dintre cele patru tipuri de cadre, alături de situație, sferă și universul de discurs .
Lingvistului român i se datorează cea mai complexă analiză și clasificare a contextelor. În concepția lui, prin context al vorbirii se desemnează „toată realitatea care înconjoară un semn, un act verbal sau un discurs, ca prezență fizică, ca bagaj de cunoștințe al interlocutorilor și ca activitate” .
Se pot identifica trei tipuri de context: idiomatic, verbal și extraverbal.
Contextul idiomatic este „limba însăși ca «fond» al vorbirii”, căci: „În vorbire se manifestă în mod concret o parte a limbii, dar această parte are semnificație în relație cu toată limba, cu toate cunoștințele idiomatice ale vorbitorilor” .
Prin context verbal se înțelege discursul în ansamblul lui, care se comportă pentru fiecare dintre părțile sale ca un cadru: de exemplu, nu putem înțelege un fragment fără să știm ce s-a spus înainte, dar și ce urmează să se spună, în același discurs.
În sfârșit, al treilea tip de context, cel extraverbal, constituit la rândul său din alte șase subtipuri (fizic, empiric, natural, practic, istoric și cultural) astfel:
• contextul fizic „cuprinde lucrurile care cad în raza vizuală a vorbitorilor” ;
• contextul empiric îl reprezintă acele „stări de lucruri” care „sunt cunoscute de vorbitori într-un moment și loc determinate, deși nu sunt prezente în raza vizuală” ;
• contextul natural reprezintă „totalitatea contextelor empirice posibile”, adică totalitatea informațiilor cunoscute de toți corbitorii, în plan empiric (de exemplu, noțiuni precum soarele, luna, universul, cerul etc.);
• contextul practic sau ocazional, prin care E. Coşeriu desemnează „prilejul” vorbirii, conjunctura subiectivă sau obiectivă în care are loc discursul (de exemplu: vârsta partenerilor de discuție, relația pe care vorbitorul o are cu el, dacă cere un drept sau o favoare, dacă discuția are loc ziua/noaptea; pe stradă sau în casă etc.);
• contextul istoric are în vedere circumstanțele istorice particulare precum istoria unei familii, a unei persoane sau, în sens larg, istoria unei națiuni; există un context istoric universal, un context istoric actual sau trecut;
• contextul cultural cuprinde „tot ceea ce ține de tradiția culturală a unei comunități, care poate fi foarte limitată sau la fel de largă ca întreaga umanitate […] contextul cultural e o formă particulară a contextului istoric” .
Practica școlară tratează problema contextului prin referire la contextul receptării critice al unei opere sau la contextul producerii unei opere literare, având în vedere apartenența unui text la o specie, gen, curent literar.
Însă complexitatea și utilitatea celor prezentate mai sus devine relevantă în confruntarea elevilor cu texte din care nu se poate înțelege aproape nimic fără fixarea unor repere istorice, culturale etc.
Pentru a exemplifica importanța cunoașterii contextului, ne propunem să analizăm un fragment din nuvela Acasă, scrisă de Fănuș Neagu, text pe care manualul pentru clasa a IX a al editurii Corint, coordonat de E. Simion, îl propune pentru unitatea „Copilăria”.
Aplicând grila (clasificarea contextului) propusă de E. Coșeriu, referitoare contextul extraverbal, în studiul de text, la clasă, putem identifica un context fizic, un context practic sau ocazional, un context istoric, un context cultural.
În demersul didactic, profesorul poate începe prin a preciza contextul istoric, sugerat de fraza care deschide fragmentul: „În curtea casei pe care-o părăsiseră cu cinci ani în urmă – în 1949 – un om...” și care plasează acțiunea nuvelei în anul 1954, în primii ani de după instaurarea comunismului în România, când are loc naționalizarea și colectivizarea forțată. Contextul istoric particular este reprezentat de istoria unei familii (una dintre multele) care a fost dezrădăcinată, căreia i s-a confiscat casa, și ai cărei membri (Bătrâna și Eremia, nepotul ei) se întorc după cinci ani în satul din care au plecat.
Contextul cultural, ca formă particulară a contextului istoric, este reprezentat de un ansamblu de tradiții care țin de spiritualitatea unei comunități și este recognoscibil în dorința bătrânei de a se întoarce pentru a muri în casa și în odaia în care a născut nouă copii, în care au zăcut și i-au murit patru băieți, în care i-a murit omul; tot în contextul cultural, în identitatea spirituală a unei comunități, se încadrează și cântecul pe care bătrâna dorește să-l audă, cântat de Eremia, înainte de moarte: „Hai Buzău, Buzău”.
Contextul practic sau ocazional precizează „prilejul” vorbirii: întoarcerea bătrânei acasă și solicitarea de a fi lăsată să moară în casa în care și-a trăit cea mai mare parte a vieții. Contextul practic marchează și raporturile dintre vorbitori: bătrâna este energică și voluntară, nu cere o favoare ci un drept: „- Am venit să mor, Pavele. Tu ești primarul, du-te și lasă-mă cu Eremia, vreau să mor în odaia mea”; bătrâna marchează astfel poziția de inferioritate în care se află Pavel Odangiu, față de ea. Nu în același raport se află Odangiu cu nepotul bătrânei, Eremia, care va suporta furia primarului, fostul lor vecin, după moartea bătrânei: „[…] Odangiu îl înșfăcă de piept și-l izbi cu pumnul în gură […]”.
Contextul fizic este reprezentat de tot ceea ce cuprinde privirea celor doi după ce se întorc în satul natal: curtea casei, omul care ucidea cu lovituri scurte de palmă, după cap, un iepure, casa, treptele de la intrare, bărcile răsturnate din capătul uliței etc.
O valoare deosebită are, în acest fragment, prin care se actualizează și alte texte din literatura universală, și contextul idiomatic, prin prezența simbolurilor prezente în text: iepurele, potcoava de la intrare, turla bisericii.
În demersul didactic, profesorul poate porni prin a identifica elementele contextului fizic, ceea ce stimulează raționamentul de tip inductiv și curiozitatea elevilor.
Considerăm că în studiul textului literar, contextul este un element integrator, cu un important rol în descifrarea/decodarea sensului unui mesaj.