Epoci stilistice în istoria muzicii Prezentatrea artelor plastice și a muzicii din perioada Antichității grecești

Epoci stilistice în istoria muzicii
Prezentatrea artelor plastice și a muzicii din perioada Antichității grecești

Antichitatea greacă prezintă trei perioade distincte la nivel artistic: perioada arhaică (sec. VII-V î. Hr.), perioada clasică (sec. V-IV î. Hr.) și perioada elenistică (sec. III-I î. Hr.).
În arta arhaică, în domeniul arhitectural forma tipică se regăsește în morfologia templului grec, iar în domeniul sculptural specificul stilistic va fi dat de figurativismul antropomorf, cu o accentuată încărcătură mitologică. Expresia picturală se regăsește doar în aplicații pe vasele de lut, piese de veritabilă artă ceramică. Zeii reprezentați prin figuri umane masculine și feminine, luptători, sportivi, soldați, fete și băieți constituie subiectele reprezentărilor atât sculpturale cât și a picturilor de pe vase. Aceste vase redau adeseori figuri umane cântând la diferite instrumente muzicale de epocă. Aulosul a fost cel mai important instrument de suflat al grecilor antici. El a fost alcătuit din două instrumente de tip oboi asamblate în formă de V și legat împrejurul capului interpretului cu ajutorul unei curele de piele. Interpretul numit ”aulete” cânta cu ambele mâini pe cele două corpuri de instrument. Numărul orificiilor varia de la o perioadă la alta .

Aulos dublu Lyra
Aulosul a fost folosit la multiple evenimente ca de exemplu cele sportive, reprezentări teatrale, ceremonii de sacrificiu, procesiuni de naștere sau înmormântare. Sunetul produs de acest instrument a fost unul puternic, penetrant, iar melodia a fost una ritmată cu scopul de a-i ajuta pe sportivi să țină ritmul în timpul întrecerilor.
Forma de megaron a templelor preluată de la palatele miceniene care au precedat perioada arhaică a fost schimbată cu timpul prin adăugarea unor coloane atât în fața, cât și în spatele clădirii, iar mai târziu, și pe laterale. Forma dreptunghiulară a templului a fost compusă dintr-un vestibul, urmat de o cameră unde se afla statuia zeului și o cameră unde se păstra tezaurul la care accesul se făcea din partea opusă intrării principale. Cele trei tipuri de coloane ale templelor erau cele de ordin doric, ionic și corintic.

Megaron Ordinele ionic, doric și corintic

Sculptura arhaică greacă se caracterizează printr-o tratare schematică și convențională a figurii umane, reprezentări mitologice și fantastice de zei, centauri, sfincși, gorgone. Tânărul bărbat nud, atletul, eroul mitologic, fata îmbrăcată sunt reprezentați într-o manieră naivă, rigidă, cu picioarele lipite de pământ, într-o atitudine țeapănă, zâmbind. Observăm la acestea urmărirea formelor anatomice după modelele vii, dar într-o redare imperfectă.
Pictura, cu o utilitate decorative, este accesoriul ornamental al vaselor ceramice și reprezintă teme mitologice și cotidiene într-o notă narativă: banchete, procesiuni, concursuri sportive, scene militare.
În arta greacă din secolele al V-lea și al IV-lea î. Hr. apar opere în care artiștii reușesc să redea frumusețea plastică, noblețea, demnitatea, măreția omului, a cetățeanului orașelor-state grecești. Datorită acestor caracteristici, creațiile acestei perioade au primit denumirea de ”clasice”, pentru că în anumite privințe ne pot servi și nouă ca unitate de măsură. În prima jumătate a secolului al V-lea î. Hr. se fixează trăsăturile esențiale ale artei clasice grecești: observarea și studierea realității; alegerea acelor teme care, redând eroismul și măreția omului liber din orașele-state, au un însemnat rol social-educativ; simplitate și sobrietate în tratarea temelor. Se realizează construcții armonioase în cadrul cărora, ca element arhitectural, în secolul al IV-lea apare ordinul corintic.
Realizarea arhitecturală cea mai importantă din perioada clasică este complexul arhitectonic de pe Acropole. Acest deal cu versantele abrupte era considerat sacru pentru că adăpostea templul de cult al zeiței Atena, tezaurul, și servea în același timp și ca loc de refugiu în caz de război. Planul de reconstrucție și de înfrumusețare a Atenei a fost conceput de Pericle, conducătorul orașului care, la rândul său, a încredințat conducerea lucrărilor de pe Acropole lui Fidias. Acesta din urmă a fost arhitect, pictor și sculptor în marmură. Meritul lui Fidias constă atât în faptul că a cuprins într-o unitate perfectă ansamblul de construcții de pe Acropole, cât și în aceea că el a fost creatorul stilului clasic grecesc în sculptură. Prin creațiile lui Fidias, arta clasică greacă atinge apogeul. Anticii îl numeau pe Fidias ”făcătorul de zei”, pentru că dădea chipurilor de zei și eroi o noblețe și o măreție care au servit multă vreme de model. Praxitele, sculptorul din secolul al IV-lea î. Hr., realizează forme cu suprafețe rotunjite, linia, carnația capătă mai multă moliciune și grație. Sculpturile din această perioadă realizează reprezentări ale zeului Apollo și a muzei muzicii Terpsichora cu instrumentul numit lira.

Lira a ocupat un loc important în gama instrumentelor muzicale cu coarde ale grecilor antici. Ea a fost alcătuită dintr-un corp pe care se montau două brațe paralele, iar pe acestea se monta o șipcă în poziție perpendiculară. Corzile au fost fixate la un capăt pe aceasta din urmă, iar pe celălalt capăt au fost fixate pe corp, ele fiind ciupite cu ajutorul unui plectru. Lira a fost folosită ca instrument solistic sau de acompaniament pentru interpreți vocali sau recitatori de poezii cu ocazia diferitelor evenimente ca banchete oficiale, ceremonii de cult, înmormântări și întreceri muzicale.

În ceea ce privește vestimentația epocii, frizele și statuile antice grecești furnizează informații suficiente în această privință. Putem observa că țesăturile erau tăiate drept, pe fir, nu răscroite. Unul dintre aspectele specifice vestimentației, atât feminine cât și masculine, erau pliurile.
Printre invențiile tehnice ale epocii amintim luneta, bila cu aburi care este predecesorul mașinii cu aburi, șurubul lui Arhimede care servea la ridicarea unor obiecte voluminoase. Heraclit descoperă magnetul și proprietățile acestuia, Thales descoperă capacitatea de electrizare a chihlimbarului.