EVALUAREA CUNOŞTINŢELOR VERSUS EVALUAREA COMPETENŢELOR DOBÂNDITE LA FIZICĂ

Evaluarea cunoştinţelor la fizică reprezintă, alături de predare şi învăţare, o componentă operaţională fundamentală. Evaluarea este utilizată de profesor pentru:
- a aprecia rezultatele obţinute;
- a raporta rezultatele părinţilor;
- a stabili performanţele şcolare ale elevilor şi a-i promova în alt ciclu de instruire.
Esenţa evaluării este cunoaşterea efectelor. Orice instrument de evaluare proiectat, administrat şi corectat de către evaluator se numeşte prob¬ă de evaluare. Probele de evaluare sunt:

1. Tradiţionale (probe scrise, probe orale, probe practice)

Probele scrise - permit ca într-un timp scurt să se verifice un număr mare de persoane.
Probele orale - este necesar ca întrebările să depăşească cerinţa simplă de reproducere a cunoştinţelor, solicitând interpretarea şi prelucrarea lor, capacitatea de a opera cu ele, de a le aplica în practică. Proba orală poate fi curentă sau finală. Proba curentă se realizează în timpul orelor de fizică (lecţiilor) şi se poate desfăşura frontal sau individual. Proba finală are loc în ore special destinate: la sfârşitul unui capitol din fizică, la sfâşit de semestru sau an şcolar, la examene dacă este cazul.
Probele practice - oferă posibilitatea evaluării capacităţii persoanelor de aplicare a cunoştinţelor în practică, precum şi gradul de stăpânire a priceperilor şi deprinderilor formate. Această probă impune folosirea unor dispozitive sau aparate, executarea unor experimente sau lucrări experimentale, lucrări în laborator, în ateliere, observaţii utilizând anumite tehnici specifice de lucru, disecţii, desene, schiţe, grafice, etc.

2. Alternative (observarea sistemică a tinerilor; investigaţia; verificarea prin proiecte; referatul; portofoliul; teme şi autoevaluarea.)
Observarea sistemică a elevilor - Are loc pe tot parcursul desfăşurării orelor de fizică. Aceasta vizează nu atât comportamentele finale ale tânărului, cât, mai ales, formarea unor judecăţi asupra eficacităţii învăţării. Este o tehnică de evaluare care furnizează profesorului o serie de informaţii utile, diverse şi complete, greu de obţinut astfel prin intermediul metodelor de evaluare tradiţionale: fişa de evaluare (calitativă); scara de clasificare; lista de control/verificare. Aceste instrumente se utilizează pentru evaluarea procesului, cât şi a produselor realizate de elevi. Acest tip de observaţie participativă practicată de profesor, utilizând cele trei modalităţi menţionate este în esenţă subiectivă, dar poate să-şi sporească gradul de obiectivitate dacă se concentrează atenţia asupra modului de elaborare şi utilizare a instrumentelor.
Investigaţia - Se face în mod sistematic printr-un studiu amănunţit, cu scopul de a cunoaşte o persoană. Aceasta oferă posibilitatea elevului de a aplica în mod creativ cunoştinţele însuşite la orele de fizică în situaţii noi şi variate, pe parcursul unei ore sau a unei succesiuni de ore de curs. Metoda presupune definirea unei sarcini de lucru cu instrucţiuni precise, înţelegerea acesteia de către elevi înainte de a trece la rezolvarea propriu-zisă, prin care elevul demonstrează şi exersează totodată, o gamă largă de cunoştinţe şi capacităţi în contexte variate. Evaluarea investigaţiei se face pe baza unei scheme de notare, care va cuprinde măsurarea separată a următoarelor elemente importante: strategia de rezolvare; aplicarea cunoştinţelor, principiilor, regulilor; acurateţea înregistrării şi prelucrării datelor; claritatea argumentării şi forma prezentării; inventarierea produselor realizate; atitudinea elevilor în faţa cerinţelor; dezvoltarea unor deprinderi de lucru în grup/individual.
Referatul - Acest instrument permite o apreciere nuanţată a învăţării şi identificarea unor elemente de performanţă individuală a elevului, care îşi au originea în motivaţia lui pentru activitatea desfăşurată.
Referatul se poate utiliza în demersul didactic, atât pentru evaluarea continuă, pe parcursul unui semestru, cât şi pentru evaluarea sumativă în cadrul unui model încadrat într-un portofoliu sau independent.
Verificarea prin proiecte - permite o apreciere complexă şi nuanţată a învăţării şi mai ales, identificarea unor elemente de performanţă individuală a tinerilor, care îşi au originea în motivaţia lor intrinsecă pentru activitatea desfăşurată. Proiectul poate avea o conotaţie practică, constructivă, creativă.
Portofoliul - se prezintă ca o metodă de evaluare complexă, longitudinală, proiectată într-o secvenţă mai lungă de timp, care oferă posibilitatea de a se emite o judecată de valoare, bazată pe un ansamblu de rezultate. Structura, elementele componente obligatorii şi criteriile de evaluare sunt stabilite de către profesor.
Autoevaluarea - formele existente işi găsesc o binevenită completare în evaluarea de sine, în efortul de autoevaluare al fiecărui elev (dar şi al profesorului). Autoevaluarea este posibilă şi necesară întrucât serveşte cunoaşterii de sine (autocunoaşterii) şi dezvoltării conştiinţei de sine (autoconştiinţei), două aspecte esenţiale ale subiectului, care se unesc şi funcţionează în Eul concret. Autoevaluarea va da posibilitatea fiecăruia să descopere sensul propriei valori.
Pentru ca rezultatele evaluării să aibă o anumită semnificaţie pentru evaluatori, evaluaţi, instituţii şi societate, instrumentele de evaluare (sau probele de evaluare) prin care se efectuează măsurătorile, trebuie să aibă anumite calităţi şi anume:
 Validitate: este calitatea unei probe de evaluare ce măsoară exact ceea ce este destinată să măsoare;
 Fidelitate: reprezintă calitatea unei probe de evaluare de a da rezultate constante în cursul aplicării ei succesive;
 Obiectivitate: se referă la gradul de concordanţă între obiectivele curriculare şi aprecierile făcute de evaluatori independenţi, în ceea ce priveşte un răspuns "bun" pentru fiecare dintre itemii unei probe;
 Aplicabilitate: reprezintă calitatea unei probe de evaluare de a fi administrată şi interpretată cu uşurinţă.
Evaluarea rezultatelor învăţării trebuie să aibă în vedere contribuţia acestor rezultate la dezvoltarea competentelor propuse. Din acest motiv, instrumentele utilizate trebuie să permită atât evaluarea cunoştinţelor dobândite cât şi gradul de realizare a abilitaţilor urmărite.
Competenţa şcolară poate fi considerată ca o disponibilitate acţională a elevului, bazată pe resurse bine precizate, dar şi pe experienţa prealabilă, suficientă şi semnificativ organizată. Competenţa se materializează în performanţe ale elevului, predictibile în mare măsură pe baza prestaţiilor anterioare. Structura unei competenţe este dată de:
• resursele, constituite din: cunoştinţe („a şti"), deprinderi/abilităţi („a face") şi atitudini, valori („a fi, a deveni");
• situaţiile concrete în care elevul învaţă şi pune în practică acel potenţial. Fără crearea situaţiilor concrete create pentru a pune în aplicare ceea ce a învăţat, acel potenţial rămâne doar în planul lui „a şti", nu trece în planul lui „a face". Rămâne, în plan teoretic, în planul lui „a şti". Trebuie completat cu „a face" şi „a deveni".
Competenţa trebuie probată/demonstrată în situaţii concrete. Pentru a fi evaluată, competenţa trebuie să beneficieze de situaţii concrete în care cel ce studiază va demonstra că este capabil să pună în practică, să valorifice ceea ce a învăţat.
Competenţa se exprimă în performanţe. Performanţele unui elev exprimă nivelul la care o competenţă/competenţele au fost dobândite de către acesta. Deci, performanţa este expresia competenţei, forma şi nivelul ei de manifestare în plan personal.
Teoria şi practica pedagogică intenţionează să se deplaseze accentual de la paradigma tradiţională a evaluării centrată pe cantitate, pe obiectivitate maximă, la evaluarea centrată pe calitate. În contextul evaluării centrate pe competenţe, standardele la care se raportează rezultatele învăţării elevului trebuie să fie de natură calitativă. În pedagogia modernă, aceste standarde sunt reprezentate de „descriptorii de performanţă". Un standard este o unitate de măsură/apreciere etalon, este un „stass".
Pentru a asigura o evaluare corectă şi unitară, procesul şi produsul învăţării fiecărui elev trebuie să fie raportate la standardele de performanţă stabilite la nivel naţional. Performanţele personale/individuale trebuie apreciate în funcţie de gradul de apropiere sau depărtare de aceste unităţi cu valoare de „etalon".
În condiţiile învăţământului modern, competenţa se transformă în finalitate a procesului educaţional şi “ obiect” al evaluării şcolare. Competenţele şcolare disciplinare/ transversale dobândite de elev în cadrul unei instruiri şi evaluări “ autentice” au luat locul obiectivelor operaţionale/ comportamente (observabile şi măsurabile). În domeniul evaluativ ne aflăm în faza reconceperii evaluării, a trecerii de la evaluarea obiectivelor la evaluarea competenţelor şcolare.
Reconceperea evaluării din perspectiva competentelor presupune:
o Extinderea evaluării de la verificare şi apreciere a rezultatelor, la evaluarea procesului, a strategiei de învăţare a elevului, purtătoare de succes;
o evaluarea elevilor dar şi a obiectivelor, a conţinutului, metodelor, a situaţiei de învăţare, a evaluării însăşi. Luarea în considerare, pe lângă achiziţiile cognitive, şi a altor indicatori, precum: personalitatea, conduita, atitudinile;
o aplicarea în practică a celor învăţate;
o diversificarea tehnicilor de evaluare şi adecvarea acestora la situaţiile concrete (teste docimologice, lucrări de sinteză, tehnici de evaluare a achiziţiilor practice, probe de aptitudini, conduita, valorizare etc);
o deschiderea evaluării spre viaţă: competenţe relaţionale, comunicare profesor- elev, disponibilităţi de integrare socială;
o Scurtarea drumului evaluare - decizie- acţiune ameliorativă, inclusiv prin integrarea eforturilor şi disponibilităţilor participative ale elevilor;
o centrarea pe aspectele pozitive şi nesancţionarea în permanentă a celor negative;
o tranformarea elevului într-un partener al profesorului în evaluare, prin: autoevaluare, interevaluare, evaluare controlată.
Centrarea pe competenţe devine un model integrator al evaluării. Această nouă concepţie prefigurează construcţia unui model care valorifică deopotrivă şi încearcă să coreleze cunoştinţe, deprinderi, capacităţi de aplicare a cunoştinţelor, valori şi atitudini ale elevului.
Toate aceste metode complementare (moderne) de evaluare asigură o alternativă la formulele tradiţionale, oferind opţiuni metodologice şi instrumentale care îmbogăţesc practica evaluativă.

Bibliografie:
- Stan Panţuru, Doina Cornelia Păcurar – Curs de pedagogie, partea a II-a, Universitatea Transilvania Braşov, Braşov 1997
- www.incursiune-in-lumea-fizicii
- https://insam.softwin.ro/fisiere/GHID%20DE%20EVAL_FIZICA2.pdf

https://www.itsybitsy.ro/8-competente-cheie-pentru-invatarea-durabila-recomandate-de-ue/