Formarea continuă a cadrelor didactice - cerință esențială pentru școala de astăzi

Asigurarea calității proceselor de formare continuă a personalului didactic reprezintă o problemă de maximă complexitate politică pentru sistemele de învățământ europene. Până în anul 2000, la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene, a existat o serie de preocupări, relativ sporadice și izolate, pentru ameliorarea sistemului de asigurare a calității, însă odată cu Consiliul European de la Lisabona, martie 2000, s-au conturat două inițiative majore. Prima a reprezentat-o confirmarea nevoii de structurare la nivel național a unor strategii de asigurare a calității proceselor de educație și formare care să includă mecanisme concrete pentru maximizarea calității experiențelor și proceselor asociate formării și dezvoltării profesionale; a doua inițiativă majoră a constituit-o prevederea corespunzătoare din Raportul – Consiliul European, 2002 – referitor la viitoarele obiective ale sistemelor de educație și formare prin care a fost identificată creșterea calității și eficienței sistemelor de educație și formare profesională, ca unul dintre obiectivele strategice agreate de țările membre.
Accesul la cunoaștere este un aspect esențial al unei societăți a cunoașterii. Cadrele didactice și formatorii sunt actori-cheie în orice strategie ce are în vedere stimularea și dezvoltarea unei societăți sau economii.
Elementele-cheie sunt următoarele:
- sprijinirea corespunzătoare a cadrelor didactice și formatorilor, astfel încât ei să răspundă provocărilor unei societăți bazate pe cunoaștere;
- definirea competențelor, incluzând aici și competențele minime de TIC, pe care cadrele didactice și formatorii ar trebui să le dețină având în vedere rolul lor în societatea cunoașterii;
- asigurarea unei calificări adecvate noilor intrați în profesie, la toate materiile și nivelurile, precum și asigurarea unei mai mari atractivități profesiei de cadru didactic sau formator.
Astfel la nivel european se înregistrează o serie de perspective și tendințe în domeniul sistemelor de educare/formare a cadrelor didactice:
• Asigurarea unei dimensiuni europene a proceselor de formare a personalului didactic – formarea cadrelor didactice – componentă fundamentală a procesului de redefinire culturală a Europei contemporane;
• Dezvoltarea carierei didactice prin intermediul proceselor evolutive de: formare continuă/perfecționare/dezvoltare profesională;
• Formarea inițială și continuă – profesionalizarea carierei didactice; modelul profesionalizării carierei didactice – de la aptitudine la competență pedagogică;
• Orientarea sistemelor de formare către competența pedagogică și performanța educațională;
• Calitate și formare – standarde pentru pregătirea personalului didactic;
• Mobilitate și dezvoltare personală – sistemul de credite profesionale transferabile;
• Induction Program/Mentorat/Pregătire practică – debut în cariera didactică;
• Dominantele curriculare ale programelor de formare – orientare practică (practica pedagogică);
• Managementul sistemelor de formare a cadrelor didactice – de la abordarea sistemică la abordarea pe programe și proiecte;
• Acreditarea programelor de formare – furnizori de programe de formare – piața programelor de formare;
• De la instruirea asistată de calculator la formarea asistată de calculator sau formarea pentru utilizarea calculatorului;
• E-learning/Învățământ deschis la distanță – suport pentru sistemul de formare continuă a cadrelor didactice.
Conceptul de formare continuă definește liniile pedagogice esențiale pentru activitatea de perfecționare a cadrelor didactice, linii conturate la nivelul sistemelor de învățământ, prin consolidarea reformelor deja întreprinse și reevaluarea priorităților într-o societate bazată pe tehnologii avansate. Formarea continuă răspunde la aceste evoluții și la problemele lor integrabile în contextul mai larg al educației permanente. Depășind semnificația tradițională, de ,,remediu la carențele formării inițiale insuficientă pentru întreaga carieră profesională” (didactică), formarea continuă, în accepția sa (post)modernă, ,,începe să fie concepută ca un proces de lungă durată și de învățare permanentă”, fiind definită ca ,, un ansamblu de activități și de practici care cer implicarea educatorilor pentru amplificarea cunoștințelor proprii, perfecționarea deprinderilor, analiza și dezvoltarea atitudinilor profesionale” (EURYDICE, Rețeaua de Informare despre educație în Comunitatea Europeană, 1997). Formarea continuă a cadrelor didactice reprezintă o activitate cu conținut pedagogic și social proiectată, realizată și dezvoltată în cadrul sistemului de învățământ, cu funcție managerială de reglare–autoreglare continuă a procesului de învățământ, la toate nivelurile sale de referință: funcțional, structural, operațional.
Formarea continuă a personalului didactic, ca politică educațională, beneficiază de un cadru legislativ care reglementează această activitate; formarea continuă a personalului didactic constituie un drept care se realizează, în principal, prin perfecționare și conversie profesională.
Pregătirea profesorului are un caracter sistematic și organizat și se realizează pe baza unor planuri de învățământ. Sistemul de pregătire a cadrelor didactice este determinat de obiectivele care stau în fața școlii, de nivelul creșterii civilizației materiale și spirituale a întregii populații, ceea ce exprimă formula de ,,comandă socială”. Prin acest sistem se ține seama de progresele științei și tehnicii, de realizările obținute în domeniul artei, de dezvoltarea exagerată a societății, de nevoile prezente și de perspectivele privind pregătirea noilor specialiști pentru diversele domenii de activitate.
Introducerea unor noțiuni, a unor tehnici noi de lucru reclamă elaborarea unei concepții corespunzătoare a pregătirii profesorului în concordanță cu astfel de cerințe. Un om creator, cu inițiativă, inovator și capabil să se adapteze rapid la schimbările impuse de progresul impresionant al științei contemporane, dar și la nevoile curente ale unei societăți, nu poate fi format decât de educatori care să posede ei înșiși asemenea calități, modernizarea formării cadrelor didactice ridicându-se la nivelul exigențelor celor mai înalte.
Cerințele, cărora trebuie să le corespundă un învățământ modern în care vor lucra viitori educatori capabili să modeleze profilul unei personalități, sunt următoarele:
• un astfel de învățământ trebuie să formeze și să dezvolte independența, inovația și creativitatea fiecărui individ, ținând seama de nevoile dezvoltării societății;
• profesorul pregătit pentru o școală modernă urmează să asigure formarea și dezvoltarea unei atitudini corespunzătoare, receptive, mobile, complexe, flexibile față de schimbări, pentru ca orice persoană să accepte schimbarea, s-o înțeleagă și să participe la producerea ei;
• un învățământ modern trebuie să permită fiecărui elev, nu numai să se dezvolte armonios, să-și formeze și să-și cultive optimal toate disponibilitățile, ci să contribuie la realizarea omului ca om, cultivându-i cele mai alese însușiri spirituale (cultură aleasă, devotament, demnitate, nevoie de cunoaștere, aptitudini organizatorice etc.);
• un învățământ înaintat trebuie să-i pregătească pe elevi pentru o cooperare socială în activitatea productivă și în viața extraprofesională;
Educația pentru integrarea în profesiune, pentru viața de familie, trebuie să-și găsească loc într-un învățământ modern.
Formarea profesională a educatorului trebuie să cuprindă toți parametrii de calitate și de creare a om nou, activ, cult, devotat valorilor promovate în societate. Profesorul este pentru elevii săi un model de conduită și de pregătire profesională, exercită asupra lor influențe nu numai prin volumul de cunoștințe pe care le transmite, ci și prin orizontul de cultură pe care îl deschide elevilor, prin modul său de a gândi, prin concepția sa ideologică, printr-un intelect permeabil, fluid și receptiv la nou și la o continuă receptare.
Formarea sa profesională vizează competența ,,specialistului” încadrată într-un fond de cultură generală, mobilizată și sprijinită de o temeinică pregătire psihologică, pedagogică și metodică, teoretică și practică.
Prin natura activității sale, educatorului i se cere un larg orizont cultural, o vastă informare în domenii diferite ale activității și o nepotolită sete de cunoaștere, pe baza căreia să poată să răspundă adecvat intereselor variate ale elevilor săi.
Profesiunea de educator cere o atitudine mereu înnoitoare, o luptă continuă pentru a preveni rutina, stagnarea, schematismul și formalismul; orice educator trebuie să cunoască tot ceea ce poate cădea în câmpul atenției tânărului.
Permanenta receptivitate pentru nou constituie o componentă fundamentală a sistemului motivațional al profesorului, menită să-i alimenteze mereu lupta pentru o calitate tot mai ridicată în activitățile sale.
Profesorul își poate realiza cu succes misiunea de educator numai dacă și-a însușit priceperile și deprinderile necesare pentru a da relației profesor – elev o orientare și un conținut nou. Relațiile de apropiere, de încredere, de colaborare trebuie să caracterizeze tot timpul activitatea comună a profesorului și a elevului.Cadrele didactice ,,produc”, ,,creează” bunuri materiale și spirituale. De aceea munca personalului didactic este mai responsabilă, mai dificilă și mai implicată pe termen lung în arta supraviețuirii și a progresului uman și social. Un bun cadru didactic trebuie să inoculeze tinerilor dinamism mental, stabilitate morală și sentimente afective. Orice cadru didactic trebuie să fie pregătit schimbărilor, nevoilor vieții sociale, nevoilor noilor generații, să se pregătească singur pe sine, să se autoperfecționeze.
Perfecționarea permanentă a profesorilor reprezintă o cerință esențială pentru școala modernă, devine o necesitate vitală, o condiție a existenței și a progresului ei.
Legea educației stipulează că ,,întregul sistem de perfecționare a pregătirii profesionale a personalului didactic are ca scop însușirea temeinică a disciplinei de specialitate și a metodicii predării acesteia, a ideologiei și politicii statutului, a realizărilor noi în domeniul specialității și pedagogiei, a metodelor de muncă cu preșcolarii, elevii și studenții”.
Autoperfecționarea constituie principala cale de îmbunătățire a activității profesionale, de aceea este de dorit ca fiecare profesor să-și întocmească un plan individual de autoperfecționare.
Îmbinată cu autoperfecționarea, perfecționarea produce schimbările așteptate în procesul didactico-educativ. Conștiința proprie, deontologia profesională, mândria de a aparține celui mai numeros detașament de intelectuali, obligă la transformarea autoperfecționării într-o trăsătură definitorie, caracteristică și permanentă a muncii didactice a fiecărui profesor. Profesorul își poate stabili singur obiectivele și metodele de lucru, el își alege bibliografia corespunzătoare, recurge la analiza unor situații de lucru, la evaluarea rezultatelor pe o perioadă dată, la autoanaliza lecțiilor ținute. Notându-și zilnic observațiile pe marginea activităților desfășurate, își adună material prețios pentru autoanaliză. Discuțiile cu colegii, asistența la activitățile acestora, organizarea unor mici experimente și investigații proprii, aplicarea rezultatelor altor cercetări, examinarea cu simț autocritic a unor observații și sugestii, autoevaluarea etc. sunt modalități pozitive pentru îmbunătățirea propriei activități.
Formarea și perfecționarea cadrului didactic se realizează în dimensiuni organizate concentric, pornind de la studiul individual, la forme organizate instituțional la nivel de catedre, de comisii, pe specialități înrudite, cercuri pedagogice, perfecționări periodice, masterate, cursuri postuniversitare, precum și prin sistemul definitivării și a gradelor didactice.
Formarea cadrelor didactice trebuie să constituie o prioritate a învățământului românesc. Reformarea sistemului de formare inițială și continuă nu constituie un scop în sine, ci este o premisă pentru realizarea unei misiuni esențiale: cariera didactică - construirea unei cariere didactice reale, orientate, motivante și deschise pentru cadrele didactice din România.