Forme şi metode - activităţi cu obiective specifice copiilor cu deficienţe ADHD

Forme şi metode - activităţi cu obiective specifice copiilor cu deficienţe ADHD

"Adevăratul dascăl este caracterizat prin aceea că mintea sa se mişcă în armonie cu minţile elevilor săi, trăind împreună dificultăţile şi victoriile intelectuale deopotrivă."(J.Dewey)
Principiul şcolii incluzive, susţinut atît de legislaţia naţională, cât şi internaţională, conferă dreptul tuturor copiilor la învăţătură împreună oriunde este posibil, indiferent de starea lor fizică, intelectuală, emoţională sau de diferenţele de origine etnică, religioasă, culturală. Trebuie eliminate principiul de discriminare şi izolare a copiilor cu nevoi speciale. Dacă în România începutul învăţământului incluziv este timid, experienţa ţărilor europene demonstrează cu rezultate concrete că acest deziderat este realizabil.
Incluziunea este adeseori asociată cu elevi care au dizabilităţi, sau care au „nevoi educaţionale speciale”. De fapt, incluziunea se referă la educaţia şcolară a tuturor copiilor şi tinerilor, conform conceptului „şcolii pentru toţi”.
Printre iniţiativele actuale de îmbunătăţire a sistemului educaţional se urmăreşte nu numai creșterea performanţelor şcolare ci şi educaţia elevilor pe relaţii de colaborare şi pe îmbunătăţirea mediului de învăţare şi predare. Pentru atingerea acestor deziderate copiii şi tinerii sunt implicaţi activ, integrând ceea ce li se predă cu propria lor experienţă de viaţă.
Incluziunea în educaţie presupune:
Valorizarea egală a tuturor elevilor şi a personalului.
- Creşterea participării tuturor elevilor la educaţie şi, totodată,
- reducerea numărului celor excluşi din cultura, curricula şi valorile comunităţii promovate prin şcoala de masă
- Restructurarea culturii, a politicilor şi a practicilor din şcoli, astfel încât ele să răspundă diversităţii elevilor din localitate.
- Reducerea barierelor în învăţare şi participare pentru toţi elevii, nu doar pentru cei cu dizabilităţi sau cei etichetaţi ca având „nevoi educaţionale speciale”.
- Insuşirea învăţămintelor rezultate din încercările de depăşire a barierelor de accesare a şcolii şi de participare din partea unor elevi.
- Înţelegerea diferenţelor dintre elevi ca resursă pentru procesul de învăţare, nu ca o problemă ce trebuie depăşită
. - Recunoaşterea dreptului elevilor la educaţie în propria lor localitate.
- Evoluţia gradului de incluziune în şcoli, atât în privinţa personalului, cât şi în privinţa elevilor.
- Creşterea rolului şcolilor în construirea comunităţilor şi a valorilor lor, precum şi în creşterea performanţelor.
Cultivarea unor relaţii de susţinere reciprocă între şcoli şi comunităţi.
- Recunoaşterea faptului că incluziunea în educaţie este un aspect al incluziunii în societate.
Şcoala incluzivă devine astfel o şcoală deschisă tuturor, o şcoală prietenoasă, flexibilă, o şcoală care abordează procesul de predare – învăţare – evaluare într-un mod dinamic şi atractiv, o şcoală care, prin sprijinul pe care îl oferă tuturor copiilor, se constituie într-un factor de bază al incluziunii sociale, contribuind la eliminarea prejudecăţilor legate de apartenenţa la un anumit mediu şi la spargerea barierelor existente între diferitele grupuri din interiorul unei comunităţi.
Impunându-se ca un nou tip de educaţie , flexibilă , adaptabilă la nevoile speciale şi C.E.S. ale tuturor educabililor în general şi la cele ale celor disabili în special, educaţia integrată se detaşează de normativitatea educaţiei tradiţionale . Acest aspect se reflectă în maniera de abordare metodologico-procedurală a educabililor . Strategiile specifice integrării educative sunt la rândul lor flexibile, caracterizate prin diversitate Conceptul de strategie în educaţia integrată se distanţează de accepţia din pedagogia europeană-continentală, apropiindu-se de cea anglo-saxonă. Aceasta nu pune accent pe combinarea inspirată a metodelor şi mijloacelor clasice, ci pe „ aplicarea inspirată, originală, creativă, în orice caz, într-o nouă manieră, a unor metode şi mijloace vechi, preexistente, acceptându-se chiar modificarea acestora “ .
În esenţa lor, strategiile educaţiei integrate sunt„ strategii de micro-grup,activ- participative cooperative, colaborative, parteneriale, implicante, organizative şi socializante “. Acestea, datorită atributelor lor , sunt adaptabile , putând fi cu uşurinţă multiplicate sau diversificate pentru a acoperi situaţiile noi . Aceste atribute caracterizează şi învăţarea , care trebuie să se realizeze în grupuri mici , să fie cooperativă , partenerială , activ-participativă , să se desfăşoare într-un mediu relaxant , plăcut .
Datorită strategiilor cooperative toţi elevii învaţă să asculte activ, să fie toleranţi, să ia decizii şi să-şi asume responsabilităţi în cadrul grupului .
Învăţarea în grupuri mici, activă şi colaborativă asigură o reală interacţiune şi intercomunicare; o redistribuire corectă de recompense sociale ( apreciere considerare, respect); o distribuţie eficientă a sarcinilor de lucru; un simţ al disponibilităţii şi al artei solicitării sau acordării ajutorului mult sporite.
Lecţiile bazate pe învăţarea prin cooperare influenţează în mod pozitiv formarea răspunderii individuale ( elevii trebuie să comunice rezultate în nume personal sau în numele grupului ) , interacţiunea directă şi formarea deprinderilor interpersonale şi de grup mic . De asemenea , ele creează între elevi o interdependenţă pozitivă ( aceştia realizează că au nevoie unii de alţii pentru a realiza obiectivele şi sarcinile grupului , că au resurse pe care trebuie să le administreze în comun , că recompensele vor fi comune ).
Pentru a evita ca în clasele integrate activităţile să fie dominate de elevii normali, în defavoarea elevilor cu nevoi speciale, strategiile de microgrupuri trebuie să fie şi parteneriale . Acestea au rolul de a împiedica acordarea de ajutor în exces colegilor disabili, de a evita intradistribuirile preferenţiale ale sarcinilor în grup şi subevaluarea unor rezultate modeste ale colegilor disabili de către ceilalţi.
Predarea în parteneriat s-a impus ca o altă strategie de succes . Aceasta presupune prezenţa şi colaborarea a două cadre didactice în cadrul lecţiei propriu-zise . Predarea în parteneriat presupune respectarea unor condiţii şi anume: să se realizeze după asistenţă reciprocă la ore; să fie riguros planificată anterior; să desfăşoare activităţi compatibile şi complementare; să prezinte o unitate în concepţiile prezentate, în modul de a acţiona , evitând controversele ; să evalueze activitatea ulterior.
De un mare succes în practică se bucură şi strategiile tutoriale. Tutoriatul se poate realiza între egali, cu inversare de roluri sau între elevi de vârste diferite
Tutoriatul între egali, numit şi „ De la copil la copil “, se poate realiza în cadrul şcolii, dar şi în afara ei, vizând programul de realizare a temelor dar şi activităţi extraşcolare. Se realizează prin constituirea unei perechi compuse dintr-un copil cu CES şi unul normal. Aceasta trebuie făcută pe cât posibil informal, pe baza unor prietenii sau simpatii. Copiii care îndeplinesc rolul de tutor trebuie aleşi discret, din rândul celor care au dovedit de-a lungul timpului disponibilitate în a acorda sprijin celorlalţi , într-un mod spontan , neimpus. Când tutoriatul se face reciproc, strategia devine benefic versatilă , în sensul tutoriatului cu inversare de roluri . Colegul normal poate învăţa de la cel disabil , mai ales când acesta are un talent pentru o disciplină . Schimbarea rolurilor este benefică pentru copilul disabil , care capătă încredere în propriile forţe şi în valoarea lui , dar şi pentru colegul lui normal , care învaţă să caute în profunzime şi să respecte talentul fiecărui om .
Tutoriatul între elevi de vârste diferite se poate realiza între doi educabili cu c.e.s. . Experienţa acumulată a dovedit că elevii cu c.e.s. , bine instruiţi şi supravegheaţi, pot deveni tutori pentru colegii mai mici . Avantajele sunt de ambele părţi . Copiii mai mici se identifică mai uşor cu tutorii lor şi evoluează pozitiv , relativ mai repede , având modele apropiate lor şi încredere în reuşită . Tutorii se dezvoltă la rândul lor mai repede, în condiţiile în care învaţă mai mult despre un subiect , explicându-le altora , decât citind dintr-o carte sau audiind un profesor.
Strategiile cooperative şi tutoriale , sunt doar două dintre opţiunile la care pot apela educatorii. Lor li se alătură strategiile de socializare în clasa integrată , strategiile organizative şi cele curriculare ( prin adăugare/ modificare de obiective şi conţinuturi ) .
Cunoaşterea strategiilor educaţiei integrate este indispensabilă oricărui cadru didactic , care vrea să-şi asume responsabilitatea de a răspunde tuturor exigenţelor şi cerinţelor educative ale diverşilor elevi , care le calcă pragul clasei cu speranţa reuşitei . Educatorul trebuie să se plieze după fiecare caz , să-şi flexibilizeze demersul didactic pentru a satisface cerinţele educative ale fiecărui elev luat în parte şi ale tuturor la un loc.
Hiperactivitatea sau ADHD este o tulburare psihiatricã ce dã naştere problemelor comportamentale, aşadar, deşi comportamentul copilului poate fi exasperant, încercaţi sã nu i-o luaţi în nume personal.
• Stabiliţi reguli simple şi clare pe care sã le afişaţi. Acestea trebuie sã includã reguli despre cum se pun întrebãrile, despre întreruperi şi comportamentul la clasã.
• Un semn cu ochiul sau un zâmbet reprezintã o modalitate eficace de a recompensa comportamentul adecvat, cum ar fi continuarea activitãţii începute.
• Recompensaţi activ comportamentul pe care-l consideraţi modelul de urmat. Lãudaţi reacţii precise, în loc sã folosiţi generalitãţi cum ar fi „bravo“ sau „ai fost un copil cuminte“.
• Dacã elevul refuzã sã accepte o decizie, rugaţi-l sã se gândeascã preţ de câteva minute la refuz. Explicaţi-i cã trebuie sã foloseascã timpul pentru a decide dacã acceptã consecinţele sau este gata sã înfrunte o pedeapsã mult mai serioasã.
Şcoala oferă un cadru social specific în cadrul căreia se găsesc forme şi metode specifice individuale şi de grup prin care se pot atinge obiectivele ce vizează tratamentul şi dezvoltarea personalităţii copiilor diagnosticaţi ADHD.