George Cãlinescu – critic şi istoric literar

George Cãlinescu – critic şi istoric literar

Profesor Doiniţa Mitricã
C.N.A. “Regina Maria”, Constanţa

Pentru orice critic român, primordială este
confruntarea cu opera lui George Călinescu, un demers absolut
necesar.
Acest adevărat model pentru mai multe generații se
dovedește a fi profesionistul unei coerente deopotrivă
metodologice, conceptuale și atitudinile. Călinescu nu mai este,
dintr-un anumit punct, "dansatorul unei atitudini" și "balerinul
judecăților" (Pompiliu Constantinescu), nu mai performeaza "pe
cont propriu, vacuitatea de convingeri" (Vladimir Streinu).
Opera lui George Călinescu se poate aprecia cã este
unitară, în sensul că aceleaşi modalităţi estetice
îmbrãţişeazã proza ori istoria literară, critica literarã sau
poezia, într-un univers literar coerent şi recognoscibil. Mai
mult, s-a avansat teza conform căreia există un "sistem critic"
calinescian, deoarece nu există geniu fără sistem.
Criticul este dublat de creator, George Călinescu generând
o metodă nouă în critica literară, similară creaţiei, conform
principiului că: “a înţelege înseamnă a crea din nou, a
reproduce în tine momentul iniţial al operei”. “Criticul –
susţinea George Călinescu – este şi el un poet în felul lui,
un creator şi, de altfel, numai criticii poeţi au înţeles cu
adevărat poezia”.
Pentru George Călinescu, critica şi istoria literară
reprezintã opere de creaţie, ele fiind două momente ale
aceluiaşi proces: “Nu poţi fi critic fără perspectiva
istorică, nu poţi face istorie literară fără criteriul estetic,
deci fără a fi critic”. Istoria literaturii române de la
origini până în prezent este – aşa cum spunea autorul însuşi
– “o ştiinţă inefabilă şi o sinteză epică”. În
această operă fundamentală, de referinţă în cultura română,
scriitorii devin personaje ca într-un roman, grupate în trei
categorii tipologice: tipul boierului generos, revoluţionar din
inteligenţă, ideolog ardent, fraternizând cu masele, precum
Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alexandru Odobescu ş.a.;
tipul ruralului, ideolog pătimaş, alături de ţărani, cu
repulsii faţă de aristocraţi, categorie reprezentatã de cãtre
Mihai Eminescu, George Coşbuc ori Liviu Rebreanu; tagma
balcanicilor expansivi, a micilor târgoveţi sau boiernaşi,
asemenea lui Anton Pann, I.L. Caragiale, Ion Minulescu, Ion Barbu,
Tudor Arghezi, Urmuz ş.a.
În Istoria literaturii române…, lucrare-şcoalã a
genului, G. Călinescu realizeazã o critică completă:
sociologică, psihologică şi estetică, într-o viziune
grandioasă, pornind de la miturile naţionale şi terminând
printr-o sinteză a specificului nostru naţional.
În analizele sale, Călinescu a utilizat în mod prevalent
interpretarea estetică, fără a ocoli biografiile scriitorilor
abordaţi. Ùn potrivit exemplu ar fi portretul lui Dimitrie
Cantemir: “Voievod luminat, ambiţios şi blazat, om de lume şi
ascet de bibliotecă, intrigant şi solitar, mânuitor de oameni şi
mizantrop, iubitor de Moldova lui după care tânjeşte şi
aventurier… academician berlinez, prinţ rus, cronicar român,
cunoscător al tuturor plăcerilor pe care le poate da lumea, D.
Cantemir este Lorenzo de Medici al nostru”.
Călinescu ilustrează în cel mai înalt grad un stil
critic rămas peste timp cu epitetul de “călinescian”: colorat
când în nuanţe pastelate, când violent, concis, îndrăzneţ în
modestia sa, adesea paradoxal. Are geniul definiţiilor, al
asociaţiilor şi al etichetărilor plastice ce rămân întipărite
în memorie şi devin citate memorabile.
În formulări lapidare, G. Călinescu fixează pentru
eternitate un scriitor, o operă literarã, un eveniment. De pildă,
autorul Calistrat Hogaş este prezentat ca “un maniac la modul
sublim”. “Hogaş e un scriitor minor, însă un minor mare,
scriind o proză genială şi nesigură”.
Sursa documentară cea mai importantă a fost pentru G.
Călinescu opera scriitorului, pentru că aici creatorul îşi
relevă cel mai adânc chipul moral, generând un alter-ego venit
parcã dintr-o lume paralelã, cea a ficţiunii literare. Criticul
şi istoricul literar respinge genul biografiei romanţate, care
inventează pe seama unui scriitor fapte, cuvinte ori gânduri
imposibil de verificat, întemeindu-şi consecvent opera doar pe
documente şi pe pagini din lucrãrile cu caracter de document.
Pentru a exemplifica, în “Viaţa lui Ion Creangă”
autorul descrie interiorul bojdeucii din Ţicău şi apoi îi
“vede” pe Creangă şi pe Eminescu conversând în acest mod:
“Eminescu, trecându-şi mâna prin păr, îi va fi declamat cu
glasul lui profund, privind în grindă, lucruri ce-l dureau şi pe
Creangă: “Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă,/ Ce
lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!”…
Din aceste exemple se pot desprinde principalele
caracteristici ale stilului lui G. Călinescu de istoric şi
critic literar. Astfel, se remarcã un stil lapidar, adesea
aforistic, intelectual şi artistic, incitant prin capacitatea sa
speculativă. Fraza uimeşte, la rândul ei, prin claritate,
logicã şi vibraţie. Expresia este concisă, iar metaforele sunt
memorabile. În anul apariţiei acestei capodopere – Istoria
literaturii române de la origini până în prezent – autorul
spunea că a fost publicată în “timpuri de suferinţă
naţională (1941), cu scopul de a da oricui încrederea că avem o
strălucită literatură, care slujeşte drept cea mai clară hartă
a poporului român”.
Referindu-se la Opera lui Mihai Eminescu, criticul N.
Manolescu apreciazã cã, dezbãtând problemele de limbã în opera
poetului, Cãlinescu ar fi abordat acest subiect mai degrabã
dintr-o dorinţã de a proba ironic ineficacitatea unei astfel de
abordãri. Altfel spus, pentru Cãlinescu este importantã ideea
poeticã, nu mijloacele artistice prin care este redatã.
Mulţi consideră că fundamental şi permanent la G.
Călinescu este clasicismul, definit într-un eseu şi aplicat,
punct cu punct, în romane.”
Eugen Simion relevã şi numele scriitorilor cu care a fost
asociat George Cãlinescu, pe baza unor puncte comune, unor
similitudini ale stilului, de la Thomas Mann la Petronius ori
Rabelais. Mai mult, romanul Bietul Ioanide nu se aseamãnã, prin
tehnicã şi viziune, cu nicio altã lucrare din literatura
naţionalã.
Mergând pe urmele criticii literare privind opera lui G.
Cãlinescu, E. Simion subliniazã faptul cã “O parte a criticii
(Ov. S. Crohmălniceanu, N. Balotă, S. Damian etc.) e de părere ca
G. Călinescu n-are sentimentul tragicului, esenţiale fiind la el
caricatura, grotescul baroc, burlescul. Paul Georgescu observă,
totuşi, că în Bietul loanide mor şapte personaje şi că
„tragicul călinescian rezultă din conceperea caracterului ca
destin".
Nu în ultimul rând, Mircea Martin subliniazã câteva
expresii de interes, precum „ethos cãlinescian”,
„cãlinescianism”, „organicism”, „sintezã epicã”,
„culturã majorã – culturã minorã”, „literaturã
bãtrânã – literaturã tânãrã.”
Referindu-ne la Viaţa lui Mihai Eminescu, în planul
stilistic, nu lipsesc epitetele, cu specificaţia cã textul este
nonliterar: “Căminarul era un om cuprins”, “omul de muncă,
răzbătător şi cu voinţa de avere”, “proferând înjurături
răcoritoare şi patriarhale”. Se remarcã termenii “cuprins”
şi “rãcoritoare”, utilizaţi cu sens figurat. Astfel de pasaje
creeazã impresia trecerii subtile şi fireşti de la stilul
ştiinţific la cel beletristic.
Cãlinescu stãpâneşte cu rafinament arta portretului,
dovedindu-şi forţa creatoare mai întâi cu Gheorghe Eminovici,
tatãl poetului. Nu lipseşte nici enunţul interogativ, fals
retoric, destinat susţinerii suspansului de moment, autorul dând
imediat rãspunsul adecvat: “Avut-a Gheorghe Eminovici destulă
avere pentru a-şi creşte bine copiii? Fără îndoială.
Căminarul era un om cuprins. Poate că proiectele sale pedagogice
să-i fi întrecut mijloacele băneşti, el însă ar fi putut
să-şi căpătuiască toţi copiii în chip onorabil, departe de
orice umbră de mizerie.” Inversiunea “avut-a” şi exprimarea
“umbrã de mizerie” completeazã dilema rezolvatã cu
promptitudine.
Dincolo de multele detalii ţinând de condiţia materialã
a familiei, Cãlinescu nu renunţã la portretul fizic, din care
desprinde elemente morale: “Gheorghe Eminovici era un om de modă
veche. înalt, voinic mai mult decât gras, "munte de om", de o
putere herculeană, trup sănătos, minte sănătoasă, el ne
priveşte din fotografie cu un cap masiv, acoperit cu păr trainic
şi învăluit cu barba castanie, tunsă cu foarfecele, spre
împăcarea tradiţiei cu civilizaţia, cu nas prădalnic şi ochi
albaştri-verzui, care trec, dispreţuitori, dincolo de lucruri, cu
falca de jos uşor obstinată şi plină de sine. Înfăţişarea
trădează pe omul de muncă, răzbătător şi cu voinţa de avere,
în acel stadiu de înaltă linişte a omului care şi-a agonisit
totul prin sine şi, fără slăbiciuni, e oricând gata s-o ia de
la început.”
Cunoscându-l dintr-o fotografie, de unde “ne priveşte”
(pronumele aflat la plural îl implicã pe cititor), G. Cãlinescu
“simte” omul, îl introduce într-o tipologie potrivitã şi îl
transformã în personaj al propriei vieţi, fãcând risipã de
atribute bine potrivite la adresa unui tatã responsabil în faţa
copiilor sãi.
În relaţia cu Mihai, “Multă vreme părintele a refuzat
să creadă că e ceva de capul fiului său Mihai, până când,
uimit de consideraţia ce i se da, se lasă biruit”. Cu alte
cuvinte, tatãl nu se dã bãtut, ci se “lasã biruit”,
subtilitate care dã, o datã în plus, mãiestria criticului şi
biografului Cãlinescu.
Figura mamei este, de asemenea, memorabilã, stârnind
compasiune: “ Pe lângă un bărbat aşa de întărâtat în
ideile lui şi cu atâta violenţă autoritar, femeia nu putea fi
decât o fiinţă supusă şi blândă, mângâindu-se cu copiii şi
îngenunchind pe la icoane.”, “Existenţa Ralucăi Eminovici s-a
scurs, fără îndoială, obscură şi trudită, într-o casă
plină de copii, în grija continuă de ei, într-o hărnicie
casnică necesară pentru a menţine o familie atât de
numeroasă”.
În descrierea casei pãrinteşti, atrag atenţia
enunţurile negative (“nu era palat boieresc”), cele eliptice
(“nu lipsită de anume eleganţă”), trimiterile arheologice
(“acoperite cu tablă un vag stil neoclasic”, “fronton grec
sprijinit pe două coloane zvelte”), inversiunile şi dublul
epitet (“albei clădiri acoperite”), elementul predicativ
suplimentar (“doi tei străjuiau rămuroşi”). Nu lipseşte
detaliul autohton, pridvorul, iar adjectivul “albei” dã
impresia de curãţenie, de puritate a unei locuinţe în care
numeroasa familie îşi ducea zilele.
Prezentarea micului Mihai este dublatã de citate culese cu
grijã din opera ulterioarã a acestuia, versurile fiind mãrturia
cã lucrurile s-au petrecut aidoma. “O voluptate de a se întinde
pe iarbă sub un copac vine, în unele versuri, ca o adiere din
copilărie: <<Şi sub un tei de pe cal se dete, Se-ntinse leneş,
jos pe iarba moale>>”.
Scriitura capãtã valenţe stilistice nebãnuite, pivotând
între metonimia “coteţelor”, umoristicã în normalitatea ei
de sorginte ruralã, evocarea aproape ştiinţificã a broaştelor
(“verdelui neam al batracienilor”) şi termenii descinşi parcã
dintr-o esteticã a urâtului (“descreierat precoce”, “haimana
sãnãtoasã”). Parfumul descins din secolul al XIX-lea vine din
“rafturile de la scrin şi lăzile cu lumânări”, iar gândul
zboarã spre Scrinul negru, refãcând o punte invizibilã între
obiectul creaţiei şi creator.
Dincolo de savoarea exprimãrii, adevãrul istoric primeazã
şi Cãlinescu nu uitã niciun inconvenient pe care viaţa de
şcolar l-a adus în viaţa lui Eminescu, cu riscul de a ştirbi în
ochii unora genialitatea ce avea sã se manifeste mai tãrziu.
Criticul cultivã nu o datã comparaţia eruditã. Astfel,
“ Viaţa pe care o duce junele poet la Blaj este vrednică de
aceea a lui François Villon sau a lui Arthur Rimbaud”.
Spre a concluziona, Viaţa lui Eminescu nu este o înşirare
de fapte şi de explicaţii, lucrarea reprezintã realizarea
concepţiei lui G. Călinescu despre Eminescu într-un limbaj
proaspãt, elegant sau frust, oscilând între neologisme şi
arhaisme ori regionalisme, în care jocul de cuvinte fascineazã,
umorul atenueazã situaţiile tensionate, grave din viaţa poetului,
la care se adaugã arta descrierii, fineţea observaţiei, erudiţia
afişatã fãrã emfazã, cultul pentru amãnuntul semnificativ,
bogãţia imaginilor vizuale. Stilul ştiinţific este dublat de
elemente colocviale şi chiar aparent beletristice prin bogãţia
elementelor stilistice, fãrã a implica ficţiunea (chiar dacã
momentele pentru care nu s-au gãsit documente sunt înlocuite de
supoziţii ale autorului, dar acestea urmeazã calea unei logici din
care ar rezulta cã biograful şi-a înţeles subiectul lucrãrii
şi cã poate juca rolul acestuia pe principiul mãştilor).