I. L. Caragiale - vechi și nou în educație

I.L. CARAGIALE- VECHI ȘI NOU ÎN EDUCAȚIE

„Scopul educaţiei este atins atunci când individul ajunge la acea autonomie care îl face să fie stăpân pe propriul destin şi pe propria personalitate.”
Constantin Cucoş
Educația reprezintă un tip particular de acțiune umană, o intervenție sau direcționare, dar și o categorie fundamentală a pedagogiei. Platon definea educația ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele.” Johann Amos Comenius, în lucrarea sa Didactica magna, considera că la naștere, natura înzestrează copilul cu „semințele științei, ale moralității și religiozității”, dar ele devin un bun al fiecărui om numai prin educație. În concepția sa, educația este o activitate de stimulare a acestor „semințe”, și implicit, de conducere a procesului de umanizare, omul „nu poate deveni om decât dacă este educat”.
Educația rămâne acţiunea definitorie a şcolii, fiind considerată un proces destinat exclusiv omului şi care vizează disciplinarea şi civilizarea acestuia, din perspectiva unui ideal de personalitate umană, propus şi dorit chiar de societate. Ioan Cerghit definea educaţia din mai multe unghiuri, ca proces, prin care fiinţa umană este supusă unei transformări îndelungate, ca acţiune de conducere, omul devenind o fiinţă formată şi autonomă, dar şi ca acţiune socială sau ca relaţie desfăşurată între doi poli, educatorul şi cel care este educat
Funcţiile educaţiei sunt diverse şi se referă la transmiterea valorilor pe care societatea le posedă, la pregătirea şi la formarea oamenilor sau la valorizarea creaţiilor culturale. Educaţia trebuie să ţină cont de particularităţile individuale şi de vârstă ale copiilor, folosind metode şi strategii optime de dezvoltare ale acestora. Ea trebuie, de asemenea, să stimuleze imaginaţia şi exprimarea elevilor, oferindu-le un cadru favorabil creşterii, fără a le impune un cadru rigid, prestabilit.
Școala și educația reprezintă o constantă tematică atât în literatura română, cât și în literatura universală. Tema școlii revine frecvent în operele literare ale unor autori ce aparțin diferitelor momente istorice, fiind dovada sensibilității literaturii față de o problemă vitală: procesul de formare și cunoaștere pe care îl face posibil școala ca instituție socială. Preocuparea nu este nici întâmplătoare, nici gratuită, deoarece literatura exercită o influență asupra vieții, ca urmare a puterii ei de a acredita modele și de a consolida un sistem de valori.
În literatura noastră, indiferent de genul abordat, se remarcă două dimensiuni:
- o imagine pozitivă a școlii, în care apar dascăli devotați misiunii lor, precum cei din
versurile lui O. Goga, ca domnul Trandafir sau Clăiță al lui Slavici, cu elevi model ca Huțu din Budulea Taichii sau ca Niculae Moromete, căruia mersul la școală i-a schimbat destinul;
- o imagine negativă, dominată de enumerarea unor limite ale instituției, consemnate cu
intenție critică de Ion Luca Caragiale, Ion Creangă, George Bacovia etc.
În literatura lui Caragiale școala devine o temă importantă mai ales în Momente și schițe. Ea face obiectul analizei în Bacalaureat, Lanțul slăbiciunilor, Un pedagog de școală nouă, Despre cometă, Emulațiune, Premiu I, Dascăl prost, Școala română. Interesul lui I.L. Caragiale față de școală se explică prin faptul ca în spațiul acestei instituții se confruntă trei tipuri de mentalitate: a elevilor, a dascălilor și a părinților. Poate fi surprinsă astfel - prin variantele ei sociale, de vârstă, de pregătire intelectuală- o mentalitate mai generală, a locului și a timpului, aflată la originea binelui sau a răului din societate.
O trăsătură ce caracterizează școala din vremea lui Caragiale este nepotismul, adică educația de clasă (Lanțul slăbiciunilor, Bacalaureat). Pentru odraslele „de familie bună” acest soi de educație începe din copilărie. „Tânărul Goe sau maiorașul Popescu (...) știu că nu li se poate refuza nimic. Ei au dreptul să verse cafeaua pe pantalonii invitaților, ori să le toarne dulceață în șoșoni, sub ochii părinților extaziați.” (Silvian Iosifescu, Caragiale) Mai târziu, acest sentiment de privilegiat va da tipul parazitului, al băiatului de familie cu loc asigurat în parlament, care-și împarte timpul între club și café-chantant și e convins că are dreptul să trăiască așa.
În școală, copiii „high-life-ului” vor avea notele de trecere asigurate. Lanțul slăbiciunilor funcționează cu precizie, iar băieții de familie bună găsesc întotdeauna pe „Piscupeasca, la care ține Sachelăreasca, la care ține Iconomeasca, la care ține Diaconeasca, la care ține Preoteasca, la care ține mult grațioasa Popeasca, la care....”( I.L.Caragiale, Lanțul slăbiciunilor).
Pentru a le asigura privilegii copiilor lor, părinții recurg la orice mijloc de îmbunare a profesorilor, de la captarea bunăvoinței și persuasiune până la amenințări pe față: „Să nu zici că nu poți! Trebuie să poți!”(Bacalaureat). Este rar, ca în fața unor presiuni atât de diverse – prieteni binevoitori, senatori, prefecți sau alți reprezentanți ai autorităților- vreun profesor să se arate Dascăl prost și să reziste.
O atenție specială a arătat Caragiale față de tipul dascălului, al cărui exponent caricatural este Marius Chicoș Rostogan. Eroul, personaj principal în schițele Un pedagog de școală nouă, Despre cometă și Emulațiune întruchipează ceea ce autorul numea ironic pedagogul nostru absolut. El este construit cu posibilitățile unor procedee diferite, aparținând uneori epicului și alteori dramaticului. Personajul se dovedește a avea două fețe în relațiile cu părinții și cu elevii: este arogant cu cei slabi și slugarnic cu cei puternici. Alternarea registrului verbal trădează o predispoziție marcantă spre injustiție. Micul Ftiriadi, căruia îi adresează întrebări la care trebuie să răspundă doar „da”, și tânărul Popescu care poate arunca plesnitori în clasă și poate avea opinii speciale asupra numărului operațiilor matematice, rămân „școlari emininke”. Cu totul altfel sunt tratați Ionescu, băiatul spălătoresei, sau alți copii din mahala.
Concluzia spre care tinde Caragiale ar fi aceea ca instituția nu este rea în sine, ci este stricată de slujitorii ei, de limitele acestora, dar și de mentalitatea momentului. Spiritul în care sunt formați copiii, valorile propuse decid atitudinea lor de mai târziu în societate. Astfel, Caragiale recurge în schițe la configurarea indivizilor prin categoria lor profesională. Profesia va fi cea care va modela profilul unor oameni lipsiți de o notă distinctă și puternică a caracterului. Comicul profesional reprezintă conformarea indivizilor la niște norme impersonale. „Independent de ceea ce va fi constituit fondul său primitiv (sau poate atras de o anumită profesie tocmai în temeiul acestui fond), ziaristul trebuie să mintă, preotul să bea și să înjure, iar ofițerul să fie crai.” (Ștefan Cazimir, Caragiale-Universul comic)
Astăzi școala trebuie să-şi asume un rol activ şi responsabil în formarea şi educaţia copiilor, propunându-le acestora să se implice şi să participe la propriul proces de formare şi educare, astfel încât să-şi găsească identitatea. Și profesorul va trebui să răspundă noilor provocări ale societății. „Ca personalitate eficientă sau optimală, profesorul este exponentul unor calităţi esenţiale care contribuie la realizarea unui proces instructiv-educativ de calitate: flexibilitate, sociabilitate, stabilitate afectivă, capacitate empatică (de tip cognitiv, motivaţional, afectiv), spirit de echipă şi de prietenie, capacitate de înţelegere superioară a realităţilor pedagogice aflate în permanentă transformare” (Gabriela Cristea, Psihologia educației). Se impune așadar un model uman al profesorului, surprins în multiplă ipostază: organizator, iniţiator, formator şi evaluator al procesului de învăţământ. Astfel, prin actorii săi educaţionali, şcoala propune un model de comportament şi de iniţiativă, axându-se pe valori, cum ar fi respectul, munca individuală, tradiţia, imaginaţia creatoare.
În ultimele decenii educaţia a dobândit noi conţinuturi, acoperind o arie lărgită şi noi finalităţi, bazate pe valori democratice şi aspiraţii moderne ale indivizilor, corelate cu inovaţia şi reforma din învăţământ. Astfel, rolul şcolii a devenit mult mai complex, îndepărtându-se de esenţa lui primară, de transmitere de cunoştinţe şi orientându-se activ spre formarea de atitudini şi comportamente, spre dezvoltarea de capacităţi.
Rolul școlii în mileniul al treilea vizează realizarea educației pentru adaptare la schimbare, promovarea valorilor unei societăți deschise și egalizarea șanselor. Astfel fiecare copil este ajutat să şi dezvolte propriul potenţial, să fie creativ, motivat să înveţe pe tot parcursul vieţii, capabil să rezolve probleme, să comunice şi să colaboreze cu alţii;

Bibliografie:
Cazimir, Ștefan, Caragiale-universul comic, Editura pentru Literatură,
București, 1967
Cerghit, Ioan, Neacşu Ion, Prelegeri pedagogice, Editura Polirom, Iaşi, 2001
Cristea, Gabriela Psihologia educaţiei, Editura Coresi, București, 2003
Cucoş, Constantin, Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 2002
Iosifescu, Silvian, Caragiale, ESPLA, București, 1952
Tomşa, Gheorghe, Psihopedagogie preşcolară şi şcolară, M.E.C, Bucureşti, 2005

prof. Carmina Volanin
Școala Gimnazială „Matei Basarab” Turnu Roșu, Sibiu