Influenţa învăţării asupra dezvoltării personalităţii copilului

INFLUENŢA ÎNVĂŢĂRII ASUPRA
DEZVOLTĂRII PERSONALITĂŢII COPILULUI

Planul referatului:

1. De ce este uneori atât de grea învăţarea ?
2. Ce presupune, de fapt, învăţarea ?
3. Care este raportul joc – învăţare la vârsta micii
şcolarităţi ?
4. Câteva consideraţii generale privind influenţa învăţării
asupra şcolarului mic

Odată, am ascultat la radio o emisiune pe o temă legată de
şcoală. Mi-a atras atenţia o idee din multele formulate acolo. Un
psiholog a făcut afirmaţia că învăţarea de tip şcolar este
cea mai grea dintre activităţile omeneşti. Nu mă gândisem
niciodată la asta, poate şi pentru că nu am avut niciodată
termen de comparaţie, dar trebuie să recunosc că ideea mi-a
schimbat perspectiva asupra actului învăţării şi asupra
profesiei de dascăl.
M-am gândit atunci că de multe ori „trăim” actul
învăţării ca pe ceva normal, propriu fiinţei omeneşti.
Învăţăm adesea spontan, neintenţionat, prin „habituare” cum
o numesc specialiştii.
Sunt, însă, şi multe cazurile în care învăţarea este un
proces greu, chiar dramatic, fără a exagera, pentru că presupune
antrenarea unor mecanisme subtile, discrete, care pot fi
impulsionate volitiv, deşi nu întotdeauna ne reuşeşte, pentru
că presupune exerciţii, parcurgerea unor paşi clari, respectarea
unor algoritmi, adesea memorarea şi, poate înainte de orice,
înţelegerea materialului supus învăţării. Iar greutatea abia
acum începe, pentru că înţelegerea presupune concentrare şi
atenţie, iar atenţia, la rândul ei, este direct dependentă de
capacitatea de a asculta. Ia, astfel, naştere un posibil triunghi
al învăţării:

ÎNŢELEGERE

ÎNVĂŢARE

ATENŢIE ASCULTARE

Tocmai de aceea, elevii noştri ar trebui să audă mereu
îndemnul: „Învaţă să asculţi!” . Iar când toate
ideile formulate mai sus fac referire la învăţarea de tip
şcolar, lucrurile devin cu tât mai importante, din perspectiva
dascălului.
De fapt, ce presupune învăţarea ? Literatura de specialitate
abundă de definiţii mai mult sau mai puţin cuprinzătoare, iar
psihologi şi pedagogi reputaţi, printre care: Robert Gagne, Jean
Piaget, Jerome Bruner, Galperin, iar la noi Al. Roşca, I. Neacşu
sau Ana Tucicov – Bogdan s-au întrecut în a defini şi clasifica
teorii şi modele ale învăţării.
O definiţie concisă, care le reuneşte pe toate, ar fi că
învăţarea este o activitate care se traduce într-o modificare
durabilă la nivel comportamental, ce are loc prin experienţe
repetate în interacţiune cu mediul.
Sigur că învăţarea şcolară reprezintă o variantă
particulară a învăţării şi prezintă caracteristici proprii,
printre care : efortul voluntar al elevului, prezenţa educatorului,
sistematizarea informaţiilor şi sintetizarea lor în discipline de
învăţământ, folosirea unor „unelte” specifice, în speţă,
metodele şi procedeele didactice.
Jocul didactic este unul dintre ele, foarte folosit, indispensabil
chiar, la şcolarul mic, în special în clasele I şi a II-a.
Jocul şi învăţarea se află într-un raport de
complementaritate, doar că el, jocul didactic, îmbracă faţete
diferite pe măsură ce şcolarul înaintează în vârstă. Sigur,
arta învăţătorului constă în a da activităţilor cu copiii o
formă ludică, dar, pe de altă parte, de aceeaşi artă ţine şi
transmiterea informaţiei abstracte, ca un alt fel de joc, la fel de
captivant, şi, poate, mai stimulativ,pentru că nu se petrece „la
vedere”, aşa cum este cazul operării cu material concret, ci
presupune operaţii mentale complexe, ascunse ochiului fizic.
Tot de meşteşugul pedagogic ţine şi alegerea momentului optim,
în care să-ţi desprinzi treptat elevii de jocul pragmatic,
concret, pentru a-i deprinde cu „jocul abstracţiunii”, care nu
mai operează cu beţişoare, degete sau puişori, ci cu simboluri,
scheme sau grafice. A întârzia acest moment, ca şi a-l defaza,
grăbindu-l, influenţează nefast evoluţia copilului pe tot
parcursul şcolarităţii sale.
Vorbind despre cât de fastă este învăţarea, apropape că
rostim un truism. Ea este benefică dacă aduce copilului bucurie
şi satisfacţie. Când copilul exclamă: „Ce test frumos!”, ca
dascăl ai certitudinea că acolo există deja plăcerea
învăţării. Din experienţă spun că această plăcere se poate
induce prin „trucuri” pedagogice care să sugereze frumuseţea
abstracţiunii („Ce exerciţiu frumos !”, Nu vi s-a părut
frumoasă problema aceasta ?”, „V-am pregătit astăzi o fişă
foarte frumoasă !”). Primesc mereu răspunsuri pozitive şi
observ cum, chiar dacă nu fusese prea agreată de la început,
munca intelectuală devine o plăcere pentru copii.
De altfel, plăcerea abstracţiunii se observă din ce în ce mai
mult la actualele generaţii de copii, care parcă se grăbesc să
crească, scurtând etape din evoluţia firească. Se grăbesc să
depăşească etapa concretă şi operează mult mai uşor cu
termenii abstracţi.Un număr din ce în ce mai mare de copii vine
la şcoală nu pentru a învăţa să scrie, să citească şi să
socotească, cum naivă ni se pare concepţia de acum 30 - 40 de
ani. Mulţi vin la şcoală pentru a-şi perfecţiona instrumentele
de muncă intelectuală, pe care deja le posedă la intrarea în
clasa I, alături de un volum impresionant de cunoştinţe, din
varii domenii, ce-i drept însuşite dezordonat şi nefundamentat.

Şi iată că şcoala începe să-şi redefinească rolul şi, de
asemenea, învăţarea şcolară. Ea nu mai este, ca altădată,
promotorul cunoaşterii. Mai curând, ea trebuie să facă ordine
în mintea atât de plină de informaţie a copilului, aşadar să-i
educe gândirea ordonată; apoi, trebuie să-l echilibreze
emoţional şi să-i sporească stima de sine, adică să armonizeze
relaţia copilului cu sinele său. Vorbim aici despre echilibrul
interior, care vine din certitudini. Personal, cred că învăţarea
trebuie să genereze certitudini, adică stabilitate. Nu sunt
sigură că ritmul actual al schimbării favorizează acest lucru.
Dim- potrivă, omul contemporan este din ce în ce mai performant
intelectual, dar şi din ce în ce mai instabil emoţional. Poate
că creierul nostru nu este „setat” pentru a face faţă
avalanşei informaţionale care îl agresează zilnic. Iată de ce
învăţarea trebuie să promoveze ideea selecţiei informaţiei
după criteriile necesităţii şi al relevanţei.
Sfera învăţării de tip şcolar cuprinde un cuantum cu mult mai
mare de, să le numim generic şi mult simplificat,
„cunoştinţe”. Pentru că şi emoţiile se învaţă, şi
relaţiile interumane şi voinţa se pot învăţa. În şcoală,
copilul deprinde „arta devenirii”. Să facem din el artistul
propriei sale deveniri !

Inst. Elisaveta Sericiuc