INFLUENŢA MODELELOR COMPORTAMENTALE PARENTALE ASUPRA DEZVOLTĂRII PERSONALITĂŢII PREŞCOLARIILOR

În mod natural, familia este primul factor care contribuie la
structurarea componentelor de bază ale personalităţii copilului.
Influenţele ei sunt foarte variate. „Copilul se găseşte astfel
introdus de la început într-un eşantion foarte reprezentativ al
societăţii, cu diversitatea ei de persoane, cu încrucişarea de
generaţii, cu prezenţa la un loc a trecutului şi viitorului şi
cu profunda solidaritate care leagă între ei pe toţi membrii”.
Prin urmare, familia ca unitate relativ restrânsă oferă copilului
o diversitate de relaţii interpersonale şi modele comportamentale
necesare pregătirii acestuia pentru viaţă. Se apreciază că
părinţii contribuie la dezvoltarea psihică a copiilor lor, nu
atât prin vorbe, cât prin faptele lor, prin viaţa comună şi
interacţiunile de fiecare zi.
Relația primordială în care ființa umana este integrata prin
însuși procesul genezei sale este aceea de filiație, de rudenie.
Pe lângă dimensiunea fizica, relația de filiație are si o
dimensiune funcțională ce constă în satisfacerea de către
părinți a trebuințelor primare ale copilului. De asemenea,
importanța în dezvoltarea generală a personalității copilului
este și interacțiunea și comunicarea cu proprii părinți.
Astfel, "în funcție de felul în care mama și tatăl își
înțeleg și își joacă rolul în primii ani de viață ai
copilului, dezvoltarea psihică a acestuia poate fi stimulată,
accelerată sau dimpotrivă, întârziată, frânată, fiind
desfășurată în manieră echilibrată, armonioasă ori cu
producerea unor dezechilibre și dizarmonii ce-i vor periclita mai
târziu modul de relaționare cu cei din jur și integrarea normală
în viața socială și profesională.
Familia constituie mediul natural al copilului, însa acest mediu, a
cărui influență asupra dezvoltării individului este esențială,
diferă mult de la o familie la alta, pe de o parte în funcție de
societatea pe care o reflectă, iar pe de altă parte în funcție
de propria sa structură interioară.
Mediul familial îl satisface pe copil în măsura în care
răspunde trebuințelor sale elementare, adică în măsura în care
este un mediu afectiv și protector, dubla condiție indispensabilă
pentru dezvoltarea copilului.
Legătura afectivă foarte puternică ce se stabileşte între copil
şi mama sa îl face pe acesta să preia foarte repede şi uşor
gesturi, mişcări, acţiuni, expresii faciale, structuri verbale,
atitudini şi comportamente sociale.
Procesul acesta este însă dependent şi de modul în care
părinţii reacţionează la manifestările copilului. Acest aspect
diferenţiază puternic dezvoltarea copilului în familie faţă de
cadrul specific instituţiilor de ocrotire. Dragostea părinţiilor
faţă de copii îi face să reacţioneze într-un mod specific la
cerinţele lor, iar aceştia din urmă să treacă de la răspunsuri
generate de pulsiunile lor fiziologice la conduite socializate.
Se ştie că cei mici imită imediat ceea ce fac părinţii, chiar
dacă gesturile nu li se potrivesc totdeauna; comportamentele însă
se vor selecta şi vor fi păstrate, repetate şi consolidate numai
cele necesare. Comportamentele care se însuşesc prin învăţare
intenţionată se vor înmulţi şi se vor complica treptat, o dată
cu creşterea copilului. Dar în toate cazurile vor fi importante
reacţiile părinţilor la reuşitele copiilor. Cercetătorii au
evidenţiat unele dintre cele mai frecvente şi mai semnificative
reacţii ale părinţilor, cum ar fi „răspunsul prin
contingenţă”, care este reacţie imediată şi pozitivă la
provocările care vin din partea copilului: un surâs, întinderea
mâinilor către adult, etc. O altă reacţie a părinţilor a fost
numită „raportare socială” şi constă în faptul că un copil
care se află prima dată în faţa unei situaţii sau obiect cu
totul nou este în primul rând atent la reacţiile părinţilor
şi apoi îşi construieşte propriul răspuns.
Dar succesul acţiunilor educative ale părinţilor sunt
condiţionate de climatul socio-afectiv din familie şi de
concepţia educativă după care părinţii se orientează.(există
diferenţe între familii şi rezultatele acţiunilor educative).
Cercetările au evidenţiat mai mult dimensiunile de analiză şi
caracterizare a climatului, trei sunt mai des folosite:
• acceptare-respingere
• permisivitate-restrictivitate
• căldură afectivă-indiferenţă afectivă
Acceptarea înseamnă în primul rând, a privi copilul ca pe o
fiinţă dinstinctă, care se manifestă atât în concordanţă cu
ce-şi doresc părinţii, cât şi altfel decât după
prescripţiile lor. În al doilea rând copilul acceptat de către
părinţii lui va beneficia de interacţiuni pozitive cu aceştia,
se va dezvolta armonios, va avea încredere în sine, va comunica
uşor, se va integra bine în grupuri, va manifesta comportamente
sociale adecvate în toate împrejurările.
Respingerea are marcante influenţe negative asupra copilului.
Copii respinşi de familiile lor au următoarele particularităţi:
instabilitate afectivă, iritabilitate, lipsă de interes pentru
şcoală, antagonism social, perceperea autorităţii parentale ca
dură şi ostilă. Aceşti copii manifestă frecvent comportamente
agresive, revoltă, ostilitate, înclinaţie spre vagabondaj şi
furt.
În ce priveşte cea de a doua dimensiune,
permisivitatea-restrictivitatea ea are efecte, de asemenea, polare
asupra atitudinilor şi comportamentelor copiilor încă de la
vârste mici.
Permisivitatea se referă la faptul că dezvoltarea copilului
presupune trăirea de către acesta a unor experienţe variate şi
posibilitatea de a acţiona fără teamă permanentă de pedeapsă
din partea părinţilor. În asemenea condiţii copilul îşi
dezvoltă iniţiativa, curajul, independenţa, încrederea în sine
etc. Totodată, familia îi apare ca locul în care se simte liber
şi în care nu-l pândesc la tot pasul dezaprobări, interdicţii,
pedepse.
A treia dimensiune, căldura afectivă-indiferenţă are, la
rândul ei, puternice influențe asupra dezvoltării psihice.
Părinții reprezintă primii mentori reali în viața copilului, ei
furnizându-i primele repere de orientare în lume, primele
informații și învățături despre lucrurile și fenomenele din
natură ți din societate, primele sfaturi, norme și reguli de
conduită.
Nu toate familiile își înțeleg rolul în același fel. De aceea,
diversitatea de "formule" familiale nu depinde numai de activitatea
părinților, ci rezultă, de asemenea și din structura mediului.
Toate preocupările, frământările, ambițiile părinților -
uneori flancate de bunici, unchi și mătuși - converg spre copil,
îl copleșesc, îl strivesc. "Când prea multa lume se amesteca
sa-si dea cu părerea asupra felului cum trebuie crescut un copil,
rezultatul este si mai rău decât daca nimeni nu s-ar îngriji de
el, chiar daca printre aceste numeroase păreri, sunt și unele
întru totul raționale". În același timp, mediul familial nu
acționează numai prin compoziția sa numerică. În interiorul
unei familii se conturează curenții afectivi cărora fiecare
dintre membrii care o compun le suportă efectele. Ceea ce primează
și ceea ce imprimă mediului familial trăsătura sa specifică
este calitatea legăturii dintre părinti. Întreaga structura
familiala depinde în mare măsura de atitudinea pe care o au soțul
si soția unul față de celălalt. Astfel, un mediu familial
închegat se constituie, în mod clasic din tată, mamă și copii.
În îndeplinirea funcțiilor lor, părinții trebuie să țină
seama de o serie de principii ale "părintelui model":
1. Să dai copilului un sentiment de securitate;
2. Să dai copilului sentimentul ca este dorit și iubit;
3. Să eviți amenințările, pedepsele fizice exagerate;
4. Să-l înveți pe copil cu independenta si sa-l determini
sa-si asume responsabilități;
5. Să rămâi calm și să nu te șocheze manifestările
instinctuale ale copilului;
6. Să fii tolerant și să eviți conflictele;
7. Să eviți să-l faci pe copil să se simtă inferior;
8. Să nu-l împingi pe copil dincolo de ceea ce este natural;
9. Să respecți sentimentele copilului;
10. Să răspunzi cu franchețe la întrebările copilului;
11. Să te intereseze activitățile copilului, chiar daca nu
consideri ca e ceva util;
12. Să tratezi dificultățile copilului fără să-l consideri
anormal;
13. Să-i favorizezi creșterea, progresul, fără să
hiperprotejezi.
Creșterea și educarea copiilor, precum și ceea ce înseamnă
"bun" pentru copil se afla într-o dinamica continua de la o cultura
la alta, de la o perioada la alta. În prezent, prin întelegerea
procesului de dezvoltare a copilului, cât și urmare a
îmbunătățirii condițiilor de viață în societate, în sarcina
părinților se pot stabili anumite funcții deosebit de importante
și totodată decisive pentru dezvoltarea copilului, indiferent de
contextul cultural sau istoric.
Astfel, în 1988, Killen Heap stabilea următoarele funcții de
bază ale părinților, strâns legate una de cealaltă:
1). Abilitatea de a percepe copilul în mod realist
Modul în care este perceput copilul are urmări asupra atitudinii
si comportamentului fata de el. Cu cât părinții sunt capabili sa
perceapă mai realist si mai diferențiat, cu atât este mai mare
sansa de a se apropia de el într-un mod adecvat nevoilor si
potențialului său.
2). Abilitatea de a accepta că este responsabilitatea adultilor să
satisfacă nevoile copilului și nu invers
3). Abilitatea asteptarilor realiste fata de colaborarea copilului
Așteptările realiste privind colaborarea cu copilul joaca un rol
decisiv în dezvoltarea copilului, deoarece aceste așteptări pot
stimula, provoca si confirma. Cu toate acestea, uneori, ele pot fi
prea mari sau prea mici și, în consecință, pot conduce la
sentimente de insatisfacție sau lipsa de stimulare.
4). Abilitatea de a se angaja pozitiv în interactiunea cu copilul
5). Abilitatea parintilor de a avea o relatie empatica cu copilul
Relația empatica a părinților cu copiii presupune trei elemente:
• abilitatea de a diferenția si de a da un nume
gândurilor si sentimentelor copilului;
• abilitatea de a prelua rolul acestuia din punct de vedere
mintal, de a se pune în locul copilului;
• abilitatea de a răspunde în funcție de sentimentele
copilului.
6). Abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de baza ale
copilului, înaintea celor proprii
Pentru ca un copil să se poată dezvolta fizic, emoțional,
intelectual și social, trebuie să-i fie satisfăcute nevoile de
hrană, îngrijire, stimulare, securitate și stabilitate, nevoia de
a explora mediul înconjurător, nevoia de joaca si companie a altor
copiii într-un cadru sigur.
7). Abilitatea de a-si înfrâna propria durere si agresivitate fara
a o rasfrânge asupra copilului
Această funcție depinde de căile prin care părinții au de a
face cu frustrarea și agresiunea, precum și de felul în care
aceasta se răsfrânge asupra copilului. Este vorba, în același
timp, de expresia verbala și fizică a frustrării și a agresiunii
și cuprinde atât frustrarea și agresiunea provocate de copil,
cât si de alți factori din viața lor.
Un copil iubit de părinţii săi este securizat afectiv şi
dezvoltarea lui psihică este favorizată. În aceste condiţii,
copilul se dezvoltă ca o persoană autonomă, puternică,
încrezătoare în sine şi în alții, simţindu-i totodată,
alături pe părinţi în orice situaţie s-ar afla.
Indiferenţa afectivă a părinţilor faţă de copiii lor poate
avea mai multe cauze: imaturitatea afectivă, nepotrivită cu
rolurile parentale; -suprasolicitările profesionale;-
Prin urmare, familia este pentru copil un mediu foarte necesar
dezvoltării sale fizice şi psihice. Ea îndeplineşte roluri
formative specifice şi de neînlocuit.
Intrarea în grădiniţă a copilului va întregi gama acţiunilor
şi relaţiilor necesare dezvoltării sale. De acum în colo
evoluţia lui depinde de modul în care vor acţiona împreună
grădiniţa şi familia. Dar copiii care vin din medii familiale
diferite se comportă diferit şi trebuie trataţi diferenţiat. Sub
influenţa familiei pot apărea cel puţin următoarele situaţii:
• copiii au comportamente pozitive, corespunzătoare numai pentru
unele situaţii;
• unii pot manifesta conduite neadecvate, negative;
• la alţii pot să lipsească unele atitudini şi comportamente
pentru că familia nu are ocazii să le formeze;
Educatoarele vor lucra altfel cu copiii care se manifestă
diferenţiat, au nevoi deosebit de dezvoltare, cer intervenţii
educaţionale chiar individualizate. Educatoarele au datoria să sa
formeze, consolideze sau să distrugă comportamentele fiecărui
copil. Grădiniţa complementarizează si lărgeşte educaţia în
familie, dar şi o depăşeşte prin nivelul activităţilor
instructiv-educative şi competenţa educatoarelor.
Grădinița nu diminuează deloc importanța educației în familie,
ci ea întregește și amplifică prestația părințiilor, dar, în
același, ea exercită influențe hotărâtoare pentru dezvoltarea
pozitivă a copiilor și pregătirea lor pentru școală și
viață.
Livia-Valentina Balea - educator
Gradinita cu program prelungit Nr.1 Abrud

BIBLIOGRAFIE:
• P. OSTERRIETH, "Copilul şi familia", (1973), Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti;
• MIHAI GOLU, "Dinamica personalității", (1993), Editura Geneze,
București, pag. 140-141;
• ROSE VINCENT, "Cunoaşterea copilului", (1972), Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
• IOLANDA MITROFAN, NICOLAE MITROFAN, (1991), "Familia de la A. la
Z", Editura științifică, București, pag.134;