Integrarea copiilor cu CES prin activități educative nonformale interculturale

INTEGRAREA COPIILOR CU DIZABILITĂŢI PRIN ACTIVITĂŢI
EDUCAŢIONALE NONFORMALE INTERCULTURALE

Trecerea la societatea contemporană a fost caracterizată de
schimbări în atitudinea comunităţii faţă de persoanele cu
probleme specifice. În cadrul grupurilor şi categoriilor de
persoane cu nevoi speciale, cei marcaţi de handicapuri fizice şi
psihice reprezintă o entitate aparte care necesită servicii
sociopsihopedagogice complexe. Din aceste considerente, asistenţa
persoanelor cu cerinţe speciale constituie o activitate complexă
ce include: prevenţia, depistarea, diagnosticul, terapia,
recuperarea, educarea, orientarea şcolară şi profesională,
integrarea socială şi monitorizarea evoluţiei ulterioare a
persoanei aflate în dificultate. Pentru realizarea acestor scopuri
este necesară formarea psihologică, pedagogică, medicală,
juridică şi socială a profesorilor angajaţi în educarea
copiilor cu nevoi speciale. De menţionat că termenul de
„cerinţe educative speciale” (C.E.S.) s-a încetăţenit în
ultimii ani şi a dobândit o largă circulaţie, îndeosebi după
publicarea documentelor rezultate în urma Conferinţei mondiale în
problemele educaţiei speciale, desfăşurată între 7-10 iunie
1994 în oraşul Salamanca, Spania, cu genericul „Acces şi
calitate”. Exigenţele educaţiei incluzive nu pot fi tratate
izolat. Ele trebuie să facă parte dintr-o strategie educativă
globală. În ultimul deceniu au devenit vizibile eforturile de
angajare a învăţământului într-un proces de restructurări
profunde, menit a schimba grila de valori a educaţiei în acord cu
democratizarea întregii societăţi, unde asigurarea respectării
dreptului la educaţie pentru toţi copiii (art. 28 din Convenţia
Drepturilor Copilului) şi egalizarea şanselor de succes ale
acestora au reprezentat şi continuă să reprezinte obiectivele
esenţiale. Una dintre aceste provocări este şi necesitatea
schimbării viziunii asupra copiilor cu C.E.S. şi încercarea de a
le oferi o viaţă normală prin transformarea reprezentărilor
sociale şi renunţarea la etichetări şi
stigmatizări. Unul dintre drepturile fundamentale ale
copilului este acela de a fi susţinut în valorificarea maximală a
propriilor capacităţi, ceea ce reprezintă criteriul şanselor
egale în educaţie ce nu poate fi realizat decât în condiţiile
unei abordări diferenţiate, nu izolate sau segregate. În fond
C.E.S. se raportează la sprijinul necesar acordat copilului, pentru
a putea depăşi dificultăţile cu care se confruntă şi care
reprezintă obstacole în procesul adaptării
sociale. Fiecare copil are capacităţi diferite,
posibilităţi diferite de dezvoltare. Recunoastrea
particularităţilor fiecăruia, respectându-le unicitatea, ne
obligă să oferim oportunităţi egale tuturor copiilor. . Pentru
copilul cu dizabilităţi aceasta înseamna a fi inţeles şi
acceptat, cu tot ce are el pozitiv, cu tot ce poate aduce vieţii de
grup. Această normalizare a relaţiilor este benefică şi pentru
ceilalţi elevi, care învaţă să respecte dreptul la diferenţă,
să fie solidari cu semenii lor care întâmpină dificultăţi în
viaţă. Atitudinea pozitivă zilnică a adultului şi a
celorlalţi copii faţă de copilul cu dizabilităţi îl poate
ajuta efectiv în dezvoltarea capacităţilor de comunicare. Copilul
va comunica mai uşor dacă doreşte să o facă, dacă doreşte să
exprime lucrurile pe care le trăieşte. Folosind eficient
capacităţile noastre de comunicare, vom putea stimula modul de
comunicare al copilului. Este foarte important ca un copil cu
dizabilităţi să fie ajutat să devină cât mai independent
posibil în toate acţiunile pe care le
întreprinde . Activităţile extraşcolare şi extracurriculare
ocupă un loc aparte în viata şcolară a elevilor cu CES. Ele
vizează implicarea unui număr cât mai mare de elevi în diverse
activităţi organizate atât în şcoală cât şi în afara
ei. Prin natura lor, activităţile extracurriculare vin să
completeze foarte bine latura educativă a elevilor. De aceea,
şcoala noastră încurajează astfel de activităţi. Proiectele
educative derulate în cadrul parteneriatelor cu diverse instituţii
au ca scop implicarea, comunicarea, sprijinul reciproc, prietenia,
încrederea, dăruirea. Aceste parteneriate sprijină dezvoltarea
unei atitudini pozitive, autonome, care să armonizeze relaţiile cu
sine şi cu ceilalţi, cu mediul înconjurător. Relaţia de
prietenie nu este numai o posibilitate, ci şi o
necesitate. Prin intermediul acestor proiecte, copiii au
posibilitatea de a-şi lărgi cercul de cunoştinţe prin
cunoaşterea altui mod de viaţă, a altor persoane, atât normale
cât şi cu dizabilităţi, a altor spaţii geografice. Aceste
oportunităţi ajută la integrarea lor socială, dezvoltarea
personalităţii, formarea capacităţii de a comunica şi cu alte
categorii de tineri. Şcoala trebuie să îi pregătească să
trăiască în lumea auzitorilor, să le formeze acele capacităţi
şi competenţe care să le permită un răspuns eficient şi rapid
la provocările lumii reale, o lume plină de contradicţii şi
dezechilibre, compusă în proporţie de 98 % din auzitori. Dar şi
această lume, societatea postmodernă, trebuie să se deschidă,
să îi accepte, să îi includă în rândurile ei pe cei care, din
cauze independente de voinţa lor sunt diferiţi, dar egali în
drepturi, cu toţi ceilalţi. Educaţia nonformală
reprezintă ansamblul influenţelor educative structurate şi
organizate într-un cadru instituţionalizat dar desfăşurate în
afara sistemului de învăţământ. Notele carcateristice ale
acestei forme de educaţie sunt legate de caracterul opţional al
activităţilor organizate, participarea elevilor la stabilirea a
ceea ce se va învăţa şi se va inteprinde , rolul discret al
dascălului şi renunţarea la evaluari. Activităţiile
extracurriculare contribuie la gândirea şi completarea procesului
de învăţare, la dezvoltarea înclinaţiilor şi aptitudinilor
elevilor, la organizarea raţională şi plăcută a timpului lor
liber. Având un caracter atractiv, copiii participă într-o
atmosferă relaxantă , cu însufleţire şi dăruire, la astfel de
activităţi. Potenţialul larg al activităţilor extracurriculare
este generator de căutări şi soluţii variate. Succesul este
garantat dacă ai încredere în imaginaţia, bucuria şi în
dragostea din sufletul copiilor, dar să îi laşi pe ei să te
conducă spre acţiuni frumoase şi valoroase. Scopul
activităţilor extraşcolare este dezvoltarea unor aptitudini
speciale, antrenarea elevilor în activităţi cât mai variate şi
bogate în conţinut, cultivarea interesului pentru activităţi
socio-culturale, facilitarea integrării în mediul şcolar,
oferirea de suport pentru reuşita şcolară în ansamblul ei,
fructificarea talentelor personale şi corelarea aptitudinilor cu
atitudinile caracteriale. Activităţile extraşcolare se
desfăşoară într-un cadru nonformal, ce permite elevilor cu
dificultăţi de afirmare în mediul şcolar să reducă nivelul
anxietăţii şi să-şi maximizeze potenţialul
intelectual. Oricât ar fi de importantă educaţia curriculară
realizată prin procesul de învăţământ, ea nu epuizează sfera
influenţelor formative exercitate asupra copilului. Rămâne cadrul
larg al timpului liber al copilului, în care viaţa capătă alte
aspecte decât cele din procesul de învăţare
şcolară. Au menirea de a valorifica timpul liber al
elevilor într-un mod plăcut şi util şi de a-l transforma
într-o sursă educaţională.Activităţile extraşcolare au un rol
important în cultivarea gustului pentru lectura,pentru carte.
Elevii pot fi stimulaţi să citească prin vizionarea de piese de
teatru, filme istorice, comedii, participând la lansări de
cărţi,prin dramatizarea unor opere literare cu diferite ocazii,
prin implicarea în desfăşurarea sezătorilor literare, a
cercurilor de lectură şi a atelierelor de scriere
creativă. Dacă avem grijă ca obiectivele instructiv –
educative să primeze, dar să fie prezentate în mod echilibrat şi
momentele recreative, de relaxare, atunci rezultatele vor fi
întotdeauna deosebite. În legătură cu dezvoltarea
creativităţii copiilor, pot fi date dascălilor următoarele
îndrumări: gândirea creativă şi învăţarea din proprie
iniţiativă trebuie încurajate prin laudă. Trebuie promovat modul
variat de abordare a problemelor de manipulare a obiectelor şi a
ideilor. Elevii trebuie să fie îndrumaţi să dobândească: o
gândire independentă, nedeterminată de grup, toleranţă faţă
de ideile noi, capacitatea de a descoperi probleme noi şi de a
găsi modul de rezolvare a lor şi posibilitatea de a critica
constructiv. Înainte de toate, este însă important ca profesorul
însăşi să fie creativ,pentru că numai aşa poate să aducă în
atenţia elevilor săi tipuri de activităţi extraşcolare care să
le stârnească interesul, curiozitatea, imaginaţia şi dorinţa de
a participa necondiţional la desfăşurarea acestora. Educaţia
interculturală propune o abordare pedagogică a diferenţelor
culturale, strategie prin care se iau în consideraţie
specificităţile spirituale (diferenţe culturale) sau de alt gen
(diferenţa de sex, diferenţa socială sau economică etc.),
evitându-se, pe cât posibil, riscurile ce decurg din schimburile
inegale dintre culturi sau, şi mai grav, tendinţele de atomizare a
culturilor. Educaţia interculturală se referă la teme ca
“acceptare şi participare”, “învăţarea convieţuirii – a
învăţa să trăieşti împreună”, evitarea “stereotipiilor
şi a prejudecăţilor” şi propune soluţii pentru promovarea
valorilor democraţiei şi interculturalităţii
/multiculturalităţii. Dezvoltarea abilităţilor de comunicare
interculturală presupune învăţarea acestora atât în cadrul
organizat (educaţia formală), cât şi în şi prin activităţi
de educaţie non-formală şi informală.
Şcoala interculturală:
- are ca obiective păstrarea şi apărarea diversităţii culturale
a populaţiei şi prezervarea unităţii şcolii;
- realizează un proces de integrare prin preluarea preachiziţiilor
culturale pe care le posedă elevii;
- invită profesorii să înţeleagă şi să valorifice
potenţialurile culturale ale elevilor ;
- presupune o nouă manieră de concepere şi implementare a
curriculum-urilor şcolare şi o nouă atitudine relaţională
între profesori, elevi, părinţi;
Competenţa interculturală presupune atât din partea cadrului
didactic,cât şi a copiilor, a părinţilor un ansamblu de elemente
interiorizate şi încadrate funcţional personalităţii,care să
permită şi să susţină reacţii fireşti, adecvate în diferite
contexte educaţionale, percepţii ale diversităţii culturale şi
etnice fără etichetări categoriale nefondate, de tipul
prejudecăţilor şi stereotipurilor sau tensionărilor.
Dobândirea acestei capacităţi se realizează prin suprapunerea
mai multor tipuri de influenţe grupate în trei dimensiuni:
 cognitivă - care cuprinde elemente simple,fundamentale din
domeniul psihologiei sociale, antropologiei culturale,s ociologiei
etc. reînterpretate, adaptate şi armonizate în funcţie de
necesităţile proprii;
 instrumental – metodologică - pedagogia interculturală
apelează la acelaşi ansamblu de metode activ-participative, la
aceleaşi strategii de învăţare prin cooperare,prin descoperire
pe care le utilizează orice formă de pregătire modernă şi
eficientă;
 expresivă (relaţional-comportamentală) - aceasta constând
în efortul susţinut şi responsabil al nostru,al educatoarelor, de
autoconstrucţie interioară şi în disponibilitatea transferării
unor astfel de atitudini de deschidere către diversitate,către
întregul spaţiu educaţional(preşcolari, părinţi, personal de
sprijin etc).
Formarea noastră pentru interculturalitate ne va ajuta: să
răspundem nevoilor fiecărui copil, să le recunoaştem
aptitudinile,să le asigurăm medierea de care aceştia au nevoie
şi să veghem ca fiecare să fie recunoscut în cadrul grupului;
să descoperim, să apreciem şi să ajutăm la valorificarea
aptitudinilor copiilor născuţi în medii defavorizate.
Este evident că interculturalismul devine o experienţă umană
normală şi mai ales inevitabilă. Formarea şi educarea copiilor
să nu fie lăsate să se deruleze de la sine, ci să constituie
preocupări majore ale cadrelor didactice. Sentimentul
apartenenţei la o comunitate multiculturală se formează din
primii ani ai vieţii, altfel spus, în cei ,, şapte ani de
acasă’’, care includ, firesc, anii petrecuţi în grădiniţă.
Iată de ce revine educatoarelor ,în ansamblu, misiunea de a
dezvolta în forme şi conţinut activităţi de educare şi formare
multiculturală a copiilor. Cadrele didactice bine
intenţionate,convinse pe drept că toţi copiii sunt egali, iar
majoritarii nu sunt mai presus de ceilalţi, ignoră diferenţele
dintre copii, stabilind perspectiva majoritară ca normă
aplicabilă tuturor şi fără negociere. Vom considera
interculturalitatea o parte componentă a realităţii zilnice din
grădiniţă,şi nu o temă sau o activitate adăugată. De asemenea
acordăm atenţie materialelor expuse, organizării spaţiului care
să permită învăţarea prin colaborare, comunicarea, şi
nicidecum marginalizarea unor copii. Am căutat să deschidem
spaţiul grădiniţei către comunitate şi specificul ei
organizând întâlniri, excursii, serbări cu specific
intercultural. Educaţia interculturală joacă un rol important în
viaţa copilului cu CES dezvoltând trăsături pozitive de caracter
şi pregătindu-l pe copil pentru o bună integrare în viaţa
socială.

BIBLIOGRAFIE:

1. Abrudan C., Psihopedagogie specială, Editura Imprimeriei de
Vest, Oradea, 2003;
2. Cucoş C., Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale,
Editura Polirom, Iaşi, 2000;
3. Cucoş C., Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 1996;
4. Dasen P., Perregaux C., Rey M., Educaţia interculturală,
Editura Polirom, Iaşi, 1999