INTEGRAREA COPIILOR CU CES PRIN INTERMEDIUL EDUCAŢIEI INTERCULTURALE

Educaţia specială este concept fundamental utilizat în cadrul
procesului instructiv-educativ al copiilor cu deficienţe si care se
desprinde tot mai mult de conţinutul învăţământului special.
Principiile care stau la baza educaţiei speciale:
• toţi copiii trebuie să înveţe împreună indiferent de
dificultăţile pe care le întâmpină aceştia sau diferenţele
dintre ele;
• societatea şi şcoala trebuie să le acorde tot sprijinul
suplimentar de care au nevoie pentru a-şi realiza educaţia în
şcoala publică;
• formarea şi dezvoltarea şcolilor incluzive atât în mediu
urban cât şi în cel rural prin asigurarea resurselor umane precum
şi a celor materiale;
• educaţia egală se realizează prin acordarea sprijinului
necesar pentru fiecare copil cu deficienţe în funcţie de cerinţa
individuală.
Activitatea de incluziune şi de integrare a copiilor cu deficienţe
în şcoala publică trebuie facută cu mult simţ de răspundere de
către specialiştii care acţionează la diferite nivele
structurale.
Educaţia interculturală propune o abordare pedagogică a
diferenţelor culturale, strategie prin care se iau în
consideraţie specificităţile spirituale (diferenţe culturale)
sau de alt gen (diferenţa de sex, diferenţa socială sau
economică etc.), evitându-se, pe cât posibil, riscurile ce decurg
din schimburile inegale dintre culturi sau, şi mai grav,
tendinţele de atomizare a culturilor.
Educaţia interculturală se referă la teme ca “acceptare şi
participare”, “învăţarea convieţuirii – a învăţa să
trăieşti împreună”, evitarea “stereotipiilor şi a
prejudecăţilor” şi propune soluţii pentru promovarea valorilor
democraţiei şi interculturalităţii /multiculturalităţii.
Dezvoltarea abilităţilor de comunicare interculturală presupune
învăţarea acestora atât în cadrul organizat (educaţia
formală), cât şi în şi prin activităţi de educaţie
non-formală şi informală.
Şcoala interculturală:
- are ca obiective păstrarea şi apărarea diversităţii culturale
a populaţiei şi prezervarea unităţii şcolii;
- realizează un proces de integrare prin preluarea preachiziţiilor
culturale pe care le posedă elevii;
- invită profesorii să înţeleagă şi să valorifice
potenţialurile culturale ale elevilor ;
- presupune o nouă manieră de concepere şi implementare a
curriculum-urilor şcolare şi o nouă atitudine relaţională
între profesori, elevi, părinţi;
Competenţa interculturală presupune atât din partea cadrului
didactic,cât şi a copiilor, a părinţilor un ansamblu de elemente
interiorizate şi încadrate funcţional personalităţii,care să
permită şi să susţină reacţii fireşti, adecvate în diferite
contexte educaţionale, percepţii ale diversităţii culturale şi
etnice fără etichetări categoriale nefondate, de tipul
prejudecăţilor şi stereotipurilor sau tensionărilor.
Dobândirea acestei capacităţi se realizează prin suprapunerea
mai multor tipuri de influenţe grupate în trei dimensiuni:
 cognitivă - care cuprinde elemente simple,fundamentale din
domeniul psihologiei sociale, antropologiei culturale,s ociologiei
etc. reînterpretate, adaptate şi armonizate în funcţie de
necesităţile proprii;
 instrumental – metodologică - pedagogia interculturală
apelează la acelaşi ansamblu de metode activ-participative, la
aceleaşi strategii de învăţare prin cooperare,prin descoperire
pe care le utilizează orice formă de pregătire modernă şi
eficientă;
 expresivă (relaţional-comportamentală) - aceasta constând
în efortul susţinut şi responsabil al nostru,al educatoarelor, de
autoconstrucţie interioară şi în disponibilitatea transferării
unor astfel de atitudini de deschidere către diversitate,către
întregul spaţiu educaţional(preşcolari, părinţi, personal de
sprijin etc).
Formarea noastră pentru interculturalitate ne va ajuta: să
răspundem nevoilor fiecărui copil, să le recunoaştem
aptitudinile,să le asigurăm medierea de care aceştia au nevoie
şi să veghem ca fiecare să fie recunoscut în cadrul grupului;
să descoperim, să apreciem şi să ajutăm la valorificarea
aptitudinilor copiilor născuţi în medii defavorizate.
Este evident că interculturalismul devine o experienţă umană
normală şi mai ales inevitabilă. Formarea şi educarea copiilor
să nu fie lăsate să se deruleze de la sine, ci să constituie
preocupări majore ale cadrelor didactice.
Sentimentul apartenenţei la o comunitate multiculturală se
formează din primii ani ai vieţii, altfel spus, în cei ,, şapte
ani de acasă’’, care includ, firesc, anii petrecuţi în
grădiniţă. Iată de ce revine educatoarelor ,în ansamblu,
misiunea de a dezvolta în forme şi conţinut activităţi de
educare şi formare multiculturală a copiilor.Cadrele didactice
bine intenţionate,convinse pe drept că toţi copiii sunt egali,
iar majoritarii nu sunt mai presus de ceilalţi, ignoră
diferenţele dintre copii, stabilind perspectiva majoritară ca
normă aplicabilă tuturor şi fără negociere.
Vom considera interculturalitatea o parte componentă a realităţii
zilnice din grădiniţă,şi nu o temă sau o activitate adăugată.
De asemenea acordăm atenţie materialelor expuse, organizării
spaţiului care să permită învăţarea prin colaborare,
comunicarea, şi nicidecum marginalizarea unor copii. Am căutat să
deschidem spaţiul grădiniţei către comunitate şi specificul ei
organizând întâlniri, excursii, serbări cu specific
intercultural.
Educaţia interculturală joacă un rol important în viaţa
copilului cu CES dezvoltând trăsături pozitive de caracter şi
pregătindu-l pe copil pentru o bună integrare în viaţa socială.

BIBLIOGRAFIE:

1. Abrudan C., Psihopedagogie specială, Editura Imprimeriei de
Vest, Oradea, 2003;
2. Cucoş C., Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale,
Editura Polirom, Iaşi, 2000;
3. Cucoş C., Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 1996;
4. Dasen P., Perregaux C., Rey M., Educaţia interculturală,
Editura Polirom, Iaşi, 1999