Interdependenţa formelor educaţiei

Interdependenţa formelor educaţiei

Formele educaţiei permit realizarea conţinuturilor generale ale educaţiei (educaţia intelectuală, educaţia morală, educaţia estetică, educaţia tehnologică, educaţia fizică), îmbogăţite permanent prin contribuţia tuturor disciplinelor de învăţămînt şi a „noilor educaţii” (educaţia ecologică, educaţia pentru democraţie, educaţia sanitară, educaţia pentru schimbare şi dezvoltare, educaţia pentru pace etc.) Interdependenţa formelor de educaţie creează premisele desfăşurării eficiente a activităţii de formare şi dezvoltare socio-culturală a individualităţii umane, în mod direct sau indirect, didactic sau extradidactic. Invocând raţiuni pentru o integrare a celor trei tipuri de educaţie, Constantin Cucoş (1996) enumeră următoarele aspecte:
• capacitatea de a răspunde la situaţii şi nevoi complexe;
• conştientizarea unor situaţii specifice, cu totul noi;
• mai bună conştientizare a unor nevoi individuale şi colective;
• mai mare sensibilitate la situaţii de blocaj care cer noi abordări şi rezolvări;
• ameliorarea formării formatorilor;
• facilitarea autonomizării „formaţilor”;
• conjugarea eforturilor din mai multe subsisteme sociale care au în vedere educaţia.
Raportate una la cealaltă, educaţia formală şi educaţia nonformală se regăsesc fiecare într-un cadru instituţionalizat, stucturat şi organizat din punct de vedere pedagogic, deosebindu-se prin formele şi modalităţile lor de realizare. Mai puţin structurată şi organizată din punct de vedere pedagogic, educaţia informală este situată în afara unui cadru instituţional de tip şcolar. Ea are ponderea cea mai mare în timp şi spaţiu, însă, neîndeplinind deziderate de ordin pedagogic, nu poate susţine singură procesul formării şi dezvoltării personalităţii umane. Esenţiale în acest scop sunt educaţia formală şi cea nonformală prin care se asigură:
• însuşirea cunoştinţelor ştiinţifice, a valorilor culturii naţionale şi universale;
• formarea capacităţilor intelectuale, a disponibilităţilor afective şi a abilităţilor practice prin asimilarea de cunoştinţe umaniste, ştiinţifice, tehnice şi estetice;
• asimilarea tehnicilor de muncă intelectuală, necesare instruirii şi autoinstruirii pe durata întregii vieţi;
• profesionalizarea tinerei generaţii pentru desfăşurarea unor activităţi utile, producătoare de bunuri materiale şi spirituale.
Relaţia dintre cele trei forme generale ale educaţiei este una de complementaritate, înregistrându-se tendinţe de interpenetrare şi de deschidere a uneia faţă de cealaltă – dinspre educaţia formală către integrarea şi valorificarea informaţiilor şi experienţelor de viaţă dobândite prin intermediul educaţiei nonformale şi informale şi invers, existând tendinţa de instituţionalizare a influenţelor informale. Efectele fiecăreia dintre ele se repercutează asupra celorlalte, în condiţii în care pot fi de acord sau în dezacord. Modalităţile de realizare ale educaţiei nonformale se regăsesc în afara şcolii, incluzînd însă şi activităţi desfăşurate în şcoală (cluburi, televiziunea şcolară, „constituind o punte” (G. Văideanu, 1988, p.232) între formal şi informal; educaţia informală, extinzîndu-se pe toată durata vieţii, beneficiază şi include toate rezultatele influenţelor educaţiei formale şi nonformale.
Depăşind interpretările clasice care acordă educaţiei formale rolul prioritar în formarea şi dezvoltarea personalităţii umane, „interpretările moderne evidenţiază posibilitatea preluării unor priorităţi şi pe terenul educaţiei nonformale care oferă un cîmp motivaţional mult mai larg şi mai deschis procesului de formare-dezvoltarea, avînd o capacitate rapidă de receptare a tuturor influenţelor pedagogice informale, aflate, altfel, într-o expansiune cantitativă greu controlabilă.” Educaţia nonformală este mult mai mult centrată pe interesele şi dorinţele celui care învaţă. Aşa şi trebuie să fie, căci altfel îşi pierde audienţa. Ea prevede în acest scop o mai mare posibilitate de opţiune în ceea ce priveşte curriculumul, faţă de situaţiile create în sistemul formal. În cadrul educaţiei nonformale, relaţiile interumane sunt mult mai degajate. Cursanţii şi profesorii îşi exercită rolul mai puţin rigid şi mai mult adaptabil situaţiilor, în comparaţie cu sistemul şcolar tradiţional, unde elevii/studenţii şi profesorii işi au bine definite statutul şi rolurile, în mod ierarhic, de la care rareori se înregistrează abateri şi aceasta petrecându-se în situaţii informale. Educaţia nonformală este preocupată mai mult de formarea şi dezvoltarea capacităţilor practice, de trezirea interesului pentru cunoaştere, în timp ce în sistemul formal tradiţional se pune încă accentul pe transmiterea de informaţii şi cunoştinţe cu aplicabilitate întârziată. Chiar dacă sunt oarecum diferite, educaţia formală şi cea nonformală nu sunt opuse. Ambele pun accent pe învăţarea organizată şi intenţionată, implică o anumită structurare şi dispun de profeşionişti investiţi cu realizarea ei. Responsabilitatea învăţării este împărţită între educator şi educat. În cazul educaţiei nonformale şi celei informale, învăţarea este controlată într-o mai mare măsură de către educat, acesta putând decide singur când/cum doreşte să continue. Având în vedere acest fapt, educatorii trebuie să stimuleze dorinţa, curiozitatea, atitudinile pozitive şi să dezvolte capacităţile de învăţare.
„Interpretările postmoderne pun în lumină tendinţele de acreditare a educaţiei nonformale şi chiar de instituţionalizare a educaţiei informale. Toate cele trei forme ale educaţiei furnizează oportunităţi de învăţare. De acest lucru trebuie să ţină cont educatorul în procesul de formare şi dezvoltare a personalităţii individului. Cel mai eficient profesor este cel care permite şi sprijină apariţia învăţării în situaţii de intersecţie dintre formal, nonformal şi informal. Acest lucru poate fi făcut în mod intenţionat sau instinctiv. Un educaţor trebuie să fie flexibil pentru a fi eficient în toate cele trei tipuri de educaţie. Este necesar ca el să adopte stiluri diferite de conducere a activităţii în funcţie de situaţie. Stilul directivist se potriveşte mai bine educaţiei formale, iar cele democratic şi nondirectivist sunt cerute pentru a stimula învăţarea în situaţii nonformale şi informale. Mulţi profesori însă, sunt eficienţi în clasă dar mai puţin eficienţi ca educatori nonformali, deoarece încearcă folosirea stilului directivist şi metodele formale în ambele situaţii. Pe de altă parte, anumiţi profesori care obţin rezultate bune în situaţii nonformale, îşi pierd eficienţa în clasă, deoarece nu se adaptează la cerinţele şi necesităţile de rigurozitate ale acestui tip de activitate şi învăţare formală. În orice situaţie (mai ales în cele formale şi nonformale), profesorii trebuie să dispună de competenţe profesionale, pedagogice, empatice, să îşi desfăşoare activitatea cu entuziasm şi cu plăcere îmbinînd metode şi tehnici tradiţionale şi alternative de predare-învăţare-evaluare, favorizînd instruirea interactivă. La nivelul procesului de învăţămînt manifestarea interdependenţelor formelor educaţiei ar putea fi pusă în evidenţă prin găsirea unor modalităţi de corelare şi articulare optimă a acestora din perspectiva noilor deziderate ale educaţiei permanente, organizând:
• lecţii tematice, interdisciplinare, pluridisciplinare;
• lecţii care se bazează pe valorificarea informaţiilor obţinute de elev pe căi nonformale şi informale;
• lecţii conduse de echipe de profesori pe teme de interes general (ex: “Omul şi Arta”, temă la care işi pot aduce contribuţia profesorii de Educație Plastică și Istorie);
• lecţii în care să fie incluse noile tehnologii de comunicare (calculatorul, intermetul, televizorul);
• activităţi de sinteză (capitol, semestru, an, ciclu şcolar);
• activităţi extradidactice/extraşcolare care valorifică adecvat cunoştinţele dobândite formal-nonformal-informal.
BIBLIOGRAFIE:
- Sorin Cristea: Dicționar de pedagogie, Editura Litera, 2002, pag.157
- C. Cucoş: Pedagogie, Editura Polirom, Iași, 1996, pag. 37-38