Învăţarea eficientă

Învăţarea eficientă

Bibliotecar: Urs Daniela
Colegiul Naţional „O. Goga” Marghita

„Şcoala cea mai bună e aceea în care înveţi înainte de toate, a învăţa”
Nicolae Iorga
Se tinde tot mai mult pentru ca omul să-şi dezvolte gândirea şi a se orienta spre a învăţa cum să înveţe în mod inteligent, eficient şi creativ, nu mecanic, ineficient şi reproductiv. Accentul se va pune nu atât pe însuşirea de cunoştinţe, cât mai ales pe învăţarea de metode şi tehnici de învăţare şi muncă intelectuală, de regăsire şi utilizare a informaţiilor, de analiză, sinteză şi prelucrare a acestora, în sfârşit, pe învăţarea de metode şi tehnici de creativitate, de dezvoltare a informaţiei şi de creare de noi semnificaţii.
Explozia de informaţii generată de revoluţia ştiinţifică contemporană şi sistemul de examene de absolvire, crează probleme serioase tinerilor neînarmaţi ce tehnici şi metode ştiinţifice de învăţare și asimilare rapidă a cunoştinţelor.
Activitatea principală pe care o desfăşurăm în şcoală este învăţare. Aşa cum pentru a practica eficient orice tip de activitate trebuie să ne „calificăm”, adică să ne însuşim, prin strategii de formare, cunoştinţe, legi, principii şi reguli, metode şi tehnici specifice, tot aşa pentru a practica cu succes învăţarea trebuie mai întâi să învăţăm cum să învăţăm. A şti cum să înveţi în mod inteligent înseamnă a însuşi un volum mai mare de cunoştinţe într-o perioadă mai scurtă de timp şi cu un efort redus. Această cerinţă se realizează printr-o planificare şi organizare sistematică a activităţii, prin însuşirea de metode şi tehnici de învăţare şi muncă intelectuală, de informare, prelucrare şi aplicare a cunoştinţelor.
Învăţarea este activitatea psihică complexă de însuşire activă a deprinderilor, formare a
cunoştinţelor şi asimilare a experienţei sociale ce duce la dezvoltare personalităţii prin dobândirea de noi capacităţi de a acţiona şi de modificare adaptativă progresivă a comportamentului la noile cerinţe ale vieţii şi activităţii. În esenţă, se disting trei tipuri fundamentale de învăţare: o învăţare senzoriomotorie, prin care se formează deprinderile (de mers, de scris, de condus un utilaj sau o maşină); o învăţare cognitivă sau intelectuală, prin care se însuşesc noţiunile, cunoştinţele, ideile, principiile, concepţiile şi se formează gândirea, intelectul; o învăţare socială, prin care este asimilată experienţa socială, fomându-se atitudinile, convingerile, trăsăturile de personalitate, aptitudinile de organizare şi conducere.
Învăţarea ca formă superioară şi complexă de activitate este guvernată de reguli, principii şi legi proprii. Important este nu numai să învăţăm, ci mai ales să ştim cum să învăţăm. Deşi învăţăm toată viaţa şi ne dăm seama de complexitatea acestei activităţi, nu ştim cum să învăţăm eficient, inteligent şi creativ. Putem spune că am asimilat cu adevărat o noţiune nu atunci când suntem capabili să o definim reproducând-o din memorie, ci când putem opera cu ea corect, adică să ştim cum se obţine, cum s-a ajuns la ea, care este „istoria ei cognitivă”. Cunoştinţele odată înţelese, interpretate şi restructurate în urma interacţiei permanente dintre memorie şi gândire sunt transferate mai întâi în memoria de scurtă durată sau imediate şi apoi memoriei de lungă durată, fără limită de timp. Memorarea şi stocarea cunoştinţelor este însoţită de o uitare selectivă.
Datorită ritmului contemporan alert de dezvoltare şi schimbare se impune dezvoltarea capacităţilor de învăţare: cei ce învaţă trebuie învăţaţi cum să înveţe, trebuie pregătiţi pentru a putea şi a dori să înveţe. Organizarea conţinuturilor de învăţare pe baza logicii didactice şi a legilor învăţării şi construcţiei intelectului, precum şi ordinea în care diferite conţinuturile sunt învăţate este decisivă pentru eficienţa învăţării.
La baza însuşirii cunoştinţelor stau operaţiile mintale complexe de analiză, interpretare, sintetizare şi structurare a cunoştinţelor pe bază de comparaţii, transferuri, stabilirea de corelaţii şi asociaţii complexe între ceea ce se însuşeşte şi ceea ce se ştie. Intelectul uman are tendinţa de a sesiza şi reţine mai bine deosebirile, contrastele, contrapunerile, opoziţiile, aspectele contradictorii, elementele diferenţiatoare decât asemănările, uniformităţile, elementele repetative. Definiţiile, denumirile, formulele, datele trebuie învăţate absolut corect de la început, dezvăţarea este de zeci de ori mai grea decât învăţarea1 . Cunoştinţele se învaţă şi se reţin cu atât mai bine cu cât sunt integrate mai profund în experienţa proprie şi dacă se stabilesc corelaţii şi asociaţii multiple şi variate cu celelalte cunoştinţe posedate. Nu putem învăţa ceea ce nu înţelegem. Pentru o mai bună învăţare trebuie să ne imaginăm lucrurile, să le interpretăm, să le găsim sensuri, asociaţii, combinaţii şi semnificaţii. Trebuie să ne dezvoltăm puncte de vedere proprii asupra a ceea ce învăţăm, să dominăm cunoştinţele noi prin gândirea şi fantezia proprie, adică să fim creativi.
Culorile şi cifrele sunt mai uşor şi mai rapid percepute decât literele şi formele geometrice, iar configuraţiile sunt cel mai greu percepute. Contrastele cromatice joacă un rol semnificativ în perceperea şi retenţia materialelor2 .
De asemenea, fondul afectiv pe care se desfăşoară activitatea de învăţare este important. Cei mai ineficienţi stimuli sunt cei care nu stârnesc nici o emoţie. Starea afectivă trebuie corelată cu starea de motivare. Administrarea de motivaţii extrinseci sau întăritoare întâmplătoare din timpul unei sesiuni de învăţare este de obicei mai eficientă decât recompensa continuă şi în exces.
Eşecurile sau succesele în învăţare determină modificări importante ale structurilor motivaţional-afective. Succesele repetate pot crea elevului un statut privilegiat, în timp ce cele
singulare pot susţine rezultatele subaşteptări şi dezvoltă nonconformismul.
Atenţia care, din perspectiva teoriei procesării informaţiilor, constă în alocarea de către persoană a resurselor cognitive necesare rezolvării unei sarcini, este legată de efortul mental. Ea a fost comparată cu forţa ce alimentează activitatea mentală, aşa cum forţa electrică alimentează o maşină. Favorizată de condiţiile fiziologice, psihologice şi fizice, obiective, atenţia este indispensabilă oricăror forme, niveluri şi etape ale învăţării. Inteligenţa şi interesul sunt considerate cei mai importanţi factori care susţin atenţia. Tulburările ei au fost legate de tulburările emoţiei şi activităţii.
Neatenţia şi distracţia pot tulbura grav învăţarea. Alături de atenţie, în structura învăţării se include ca mecanism psihic de reglare a activităţii şi voinţa.
Un alt construct psihic implicat în învăţare este stima de sine. Aceasta este definită ca trăsătură de personalitate în raport cu valoarea pe care un individ o atribuie persoanei sale. Psihopedagogii actuali manifestă un interes deosebit cu privire la influenţa imaginii de sine şi a stimei de sine asupra succesului global al individului.
Inteligenţa ca latură rezolutiv productivă a personalităţii asigură maximal eficienţa învăţării. În sens psihologic inteligenţa semnifică eficienţa mentală şi capacitatea de a raţiona abstract adică prin utilizarea limbajului simbolic. Inteligenţa asigură adaptarea persoanei la situaţii noi, generalizarea, deducţia, corelarea, integrarea informaţiilor, anticiparea consecinţelor, compararea variantelor şi reţinerea celor optime.
Ştiinţa învăţării eficiente înseamnă rigoare și respectul autoritătii educatorului, dar şi receptarea sensibilă, într-o atmosferă stimulatoare, coparticipativă. Înseamnă trecerea progresivă de la educaţia prin şi pentru învăţare dirijată la cea bazată pe autodirijare, pe autoformare. Înseamnă unitate de sens şi semnificaţii a competiţiei cu noi înşine şi cu alţii, dar şi jocul cooperării cunoştinţelor în acţiuni colective creative, pozitive.
„Copilul nu se maturizează mai întâi şi după aceea este educat şi instruit. El se maturizează în timp ce este educat şi instruit”. S.L.Rubinstein, 1958

Bibliografie:
1. Neacşu Ioan, Metode şi tehnici de învăţare eficientă, Editura Militară, Bucureşti, 1990;
2. Mureşan Pavel, Învăţarea eficientă şi rapidă, Editura Ceres, Bucureşti, 1990.