ISTORIA SCRISULUI ȘI A TIPARULUI

ISTORIA SCRISULUI ŞI A TIPARULUI
Omul a căutat încă din preistorie să exprime gânduri,emoţii
şi idei şi să le exprime prin sculptură, picturi,desene sau
simple semne.
Cea mai veche scriere cunoscută este cea sumeriană,datând de la
mijlocului mileniului IV Î.H.Se scria pe tăbliţe de lut, prin
zgârâierea pe lutul moale a unor semne de forme şi adâncimi
diferite cu un instrument din os ascutit. După inscriptionare,
tăbliţele erau arse în cuptoare pentru ceramică, pentru a
păstra scrisul întreg.
Demn de remarcat este faptul cã, în anul 1961, arheologul N.
Vlassa a descoperit, în satul Tărtăria din judeţul Alba, trei
tăbliţe din lut ars ce sunt acoperite de o scriere anterioarã
celei scrise pe tãbliţele sumeriene. Tăbliţele de la Tãrtãria
(care fac parte dintr-un complex cultural ce ţine de cultura Vinca
- Turda) datează din mileniul VII-VI î.H., adicã din neolitic.
Sunt cele mai vechi izvoare scrise cunoscute de istorie şi
arheologie în momentul de faţã.
Primele tăbliţe cuprindeau o scriere pictografică, unde
simbolurile reprezentau desene ce exprimau idei şi cuvinte .Către
anul anul 3000 Î.H., scrierea pictografică a evoluat spre cea
cuneiformă cu simboluri stilizate pentru cuvinte.
Limba sumeriană a dispărut treptat ca limbă vorbită , dar
scrierea cuneiformă a fost preluată de alte popore şi folosită
în continuare în Orient timp de 3000 de ani.Datorită
flexibilităţii ei, scrierea cuneiformă putea reda atât limbi
semite cât şi indo-europene.
Inscripţia de la Behistun din Iran , datând din 521-486 î.H.,
cuprinde un text scris cu semne cuneiforme, în trei limbi :
persană,elamită şi akkadiană.
Scrierea egipteană oficială, numită hieroglifică, a apărut în
secolul XXXII Î.H. şi se baza pe aproape 1000 de semne care redau
atât idei cât şi sunete .Scrierea hieroglifică era rezervată
pentru a decora pereţii templelor, mormintele regale şi stelele cu
decrete faraonice.
Treptat scrierea hieroglifică a fost adaptată pentru scriere de
mână pe pergament , lemn sau papirus.Urmaşii vechilor egipteni
vorbesc şi acum o limbă asemănătoare cu vechea egipteană.
Fenicienii sunt primii care scriu cu un alfabet, adică o scriere
în care atât consoanele,cât şi vocalele sunt reprezentate de
către un singur simbol. În limba feniciană se scria de la dreapta
spre stânga , la fel ca în limbile semite de azi.Datorită
comerţului intens desfăşurat de fenicieni în tot Orientul Antic,
scrierea lor a fost împrumutată de alte popoare şi adaptată
pentru limba lor vorbită .Alfabetul fenician este strămoşul
alfabetelor grec,latin,chirilic ( slavon), arab şi evreiesc.
Cuvântul alfabet vine de la primele două litere din limba greacă
: alpha şi beta, care sunt preluate din literele feniciene : aleph
şi bet. Celelalte civilizaţii şi-au dezvoltat sisteme proprii de
scriere. În China, scrierea a apărut în mileniul II î.H.În
scrierea chineză, simbolurile au înţeles atât de cuvânt vorbit,
cât şi de sens logic, pentru că limba avea multe cuvinte similare
ca pronunţie. Chinezii au scris iniţial pe lemn de bambus şi apoi
pe hârtie.
Papirusul, primul material asemănător hârtiei, era folosit de
egipteni încă din anul 4000 î.Hr. El era obţinut prin presarea
tulpinilor de trestie până când deveneau nişte foi subţiri şi
rezistente, potrivite pentru scris.
Pe papirus, scrierea este ordonată pe coloane. Ele nefiind
suficiente pentru a cuprinde o operă întreagă, erau necesare mai
multe fâşii, care erau răsucite în sulur şi păstrate în
cutii cilindrice, confecţionate din piele de măgar.
Pergamentul 197 – 156 î.Hr.
Se pare ca acesta a apărut ca urmare a rivalităţii comerciale
şi culturale dintre faraonul Ptolemeu si regele Pergam. Faraonul a
întrerupt livrarea papirusului către Pergam, determinându-i pe
scribii acestuia să inventeze un nou suport pentru scris –
pergamentul – confecţionat din piele de oaie, de caprã, de
viţel, de antilopă şi chiar de lup.
Din piele de ovine prelucratã, s-a ajuns la confecţionarea
“pergamentului”, numit astfel dupã oraşul în care a fost
confecţionat. La început au fost foi volante, apoi îndoite la
mijloc, constituind coli care, prinse într-un mănunchi cu şuviţe
de piele alcătuiau caiete numite “tetrados”.
Pergamentul, deşi incomod, se dovedeşte un suport bine
adaptat scrisului: subţire, suplu, uşor de manipulat şi de
transportat, el se foloseşte împreună cu sau ca adaos la
tăbliţele din lemn, teracotă, ceară şi la papirus. Difuzarea
acestui nou suport îşi va obliga utilizatorii să adapteze şi,
uneori, să inventeze noi tehnici grafice, noi aşezări în pagină
şi o nouă artă: aceea a împodobirii cu miniaturi
Imaginaţi-vă pentru o clipă cum ar arăta lumea fără hârtie
şi vă veţi da seama de importanţa acesteia şi de impactul pe
care l-a avut asupra omenirii.
În mod evident, dorinţa de a comunica a apărut dinaintea
mijloacelor practice de a o face, motiv pentru care oamenii au
început să-şi comunice ideile şi informaţia folosind tăbliţe
de lut, mătase, bronz, plăci acoperite cu ceară sau alte
materiale. Desigur şi aceste metode erau bune, dar materialul era
greu de folosit şi adesea costisitor, două caracteristici care au
dispărut odată cu inventarea hârtiei.

Hârtia, sub forma pe care o cunoaştem astăzi, a fost inventată
în China în anul 105 de un eunuc de la Curtea Imperială, pe nume
Cai Lin. Înainte de această invenţie, chinezii scriau pe mătase,
care era foarte costisitoare, sau pe tăbliţe de bambus, care erau
prea grele. Cai Lin a inventat o alternativă mai ieftină şi mai
uşoară. El a anunţat Curtea că produsese hârtia, un amestec de
coajă de copac, năvoade şi lemn de bambus, pe care le presase şi
din care obţinuse un material foarte subţire pe care se putea
scrie cu uşurinţă.
Chinezii foloseau hârtia şi în alt scop decât scrisul: de
pildă, pentru a împacheta diferite obiecte, cu rol decorativ sau
ca îmbrăcăminte. După câteva sute de ani, noua hârtie şi
micile variaţii ale acesteia au înlocuit definitiv mătasea,
babusul şi tăbliţele de lemn ca suport pentru scris.
În jurul anului 600, călugării budişti au adus arta producerii
hârtiei şi în Japonia, unde aceasta a devenit în scurt timp
unicul material pentru scris, precum şi materialul folosit pentru
confecţionarea păpuşilor, a evantaielor şi a pereţilor
despărţitori ai caselor. În anul 750, chinezii au intrat în
război cu arabii, iar mulţi dintre ei au fost capturaţi. Pentru a
fi eliberaţi, aceştia le-au promis arabilor că îi vor învăţa
secretele producerii hârtiei.
Deşi a durat ceva timp, cunoştinţele căpătate de arabi în
acest domeniu au ajuns şi în Europa. Arabii au construit prima
fabrică de hârtie în oraşul spaniol Xativa în jurul anului
1000, care a fost preluată de mauri, după ce armatele europene
i-au izgonit pe arabi. Acest eveniment a fost considerat unul
pozitiv, fiindcă în acest fel arta fabricării hârtiei s-a
răspândit în Europa Creştină.
Şi germanii au început ulterior să fabrice hârtie (cu ajutorul
de specialitate al italienilor), reuşind să îmbunătăţească
mult procesul de producţie şi calitatea produsului. Apoi, în
1453, Johannes Gutenberg a inventat tiparul mobil. Cărţile, care
până atunci nu se regăseau decât în posesia câtorva pesoane de
seamă, membri ai familiilor regale şi ai clerului, au devenit
accesibile tuturor, inclusiv oamenilor de rând. Pe măsură ce
oamenii au învăţat să citească, a crescut şi cererea de
material tipărit, dar şi cererea de hârtie.
După jumătatea secolului al XIII-lea se trece la o tehnică mai
avansată, cea a tiparului mobil. În aceeași perioadă apare și
metoda stencil folosită pentru imprimarea în culori, în special a
cărților de joc;
Anul 1040 în China - prima formă de tipar mobil - tehnică pentru
imprimerie și tipografie care folosește piese metalice turnate în
matrițe și care la final aveau, pe una dintre fețe, litere sau
chiar fraze întregi în relief:
La început piesele sunt fabricate din porțelan; piesele din metal
apar 200 de ani mai târziu în timpul dinastiei coreene Goryeo;
Aceste sisteme nu au fost folosite pe scară largă deoarece
fabricarea pieselor cu literele alfabetului chinezesc presupunea
prea multă muncă migăloasă.
Anul 1439 - cel mai important pas: Gutenberg dezvoltă tehnologia
europeană a tiparului mobil:
Johannes Gutenberg, fierar originar din orașul german Mainz;
declanșează o răspândire rapidă acesteia pe tot continentul în
doar un deceniu; se marchează începutul tiparului de masă în
Europa; o adevărată revoluție:
⁃ un procedeu mai rapid decât cel prin blocuri de lemn;
⁃ mult mai durabil;
⁃ piesele din metal oferă o calitate mai bună a caracterelor
care au devenit mult mai uniforme;
⁃ costuri relativ reduse;

Curând după apariţia tipografiei în Europa s-a înfiinţat şi
în ţara noastră prima tipografie. Primul tipograf, Macarie, a
imprimat cea dintâi carte la Târgovişte, în 1508, şi anume un
"Liturghier". A doua tipãritură a fost în 1510, un "Ohtoich",
iar la 1512, sub domnia lui Neagoe Basarab, se tipãreşte
"Tetraevangheliarul". Cãrţile tipãrite de Macarie au avut o
largã circulaţie în Muntenia, în Moldova şi Transilvania,
precum şi în Serbia şi Bulgaria. Un eveniment de seamã în
istoria tipografiei româneşti îl constituie tipãrirea primelor
cãrţi în limba românã, la Sibiu şi la Braşov, merit ce-i
revine diaconului Coresi.

În anul 1430 intaglio (în limba italiană, cuvântul intaglio
înseamnă gravură) - Tehnică de tipar mai specială care
presupune incizarea imaginii pe o matrice fabricată în general din
cupru sau zinc;
⁃ pentru a imprima o imagine pe o matrice intaglio se turna
cerneală în formele sale, după care excesul era îndepărtat cu
ajutorul unui material textil special astfel încât cerneala
turnată să rămână doar în incizii;
⁃ pentru a tipări forma de pe matriță, se punea hârtia
deasupra și se trecea printr-o presă;

Această tehnică a supraviețuit până în zilele noastre, fiind
folosită la tipărirea bancnotelor, a unor documente oficiale sau a
unor timbre de colecție.

Bibliografie : www.afaceripoligrafice.ro