Jocul – mijloc de dezvoltare a personalității

Jocul – mijloc de dezvoltare a personalității

„Joaca trebuie să rămână viaţa ta. Munca trebuie să fie doar un mijloc de a te juca. Nu-ţi transforma viaţa într-o rutină de muncă, pentru că scopul vieţii e joaca.”
( Osho )

Jocul şi jucăria sunt tovarăşii nelipsiţi ai copilăriei. Fiecare copil manifestă nevoia de a se juca. Ea se explică prin tendinţa acestuia de a cunoaşte ceea ce îl înconjoară, de a-i imita pe cei vârstnici, de a se manifesta activ. Jocul, caracteristic vârstei preşcolare, constituie un mijloc specific de însuşire a impresiilor pe care le oferă viaţa. Jocul satisface în cel mai înalt grad trebuinţele copilului: de mişcare, de exprimare originală, de realizare a dorinţelor pe care nu le poate satisface în plan real.
În joc, mijloacele de exprimare sunt variate: acţiunile copiilor, crearea imaginii prin intermediul mişcărilor, al gesturilor, al mimicii şi al cuvintelor, folosirea diferitelor obiecte, realizarea unor construcţii. Printre aceste mijloace, jucăria ocupă un loc important, ea fiind necesară pentru a face acţiunile copiilor reale: ,,şoferul” are nevoie de un “automobil”, “aviatorul” – de un ,,avion’’. Toate acestea sunt legate de o particularitate psihologică interesantă a jocului: în joc, multe lucruri sunt imaginate, convenţionale, ,,dinadins’’, cum spun copiii, în timp ce trăirile celor antrenaţi în joc sunt întotdeauna adevarate, sincere, acţiunile lor sunt reale. De aici şi menirea fundamentală a jucăriei – de a oferi copilului posibilitatea să acţioneze activ, exprimându-şi ideile şi sentimentele.

1. De ce se joacă copilul ?

A devenit astăzi un fapt banal semnalarea rolului capital al jocului în dezvoltarea copilului şi chiar a adultului. „Omul nu este întreg decât atunci când se joacă”, scria Schiller. Această cugetare a fost mult comentată. Arta, ştiinţa şi chiar religia nu sunt adesea decât nişte jocuri serioase. Omul se joacă de-a pictatul sau de-a făcut rime, aşa cum se joacă şah. Multe opere care au încântat generaţii întregi n-au fost pentru autorii lor decât nişte jocuri admirabile.
Pentru un copil, aproape orice activitate este joc. Tocmai prin joc el ghiceşte şi anticipează conduitele superioare. La copil, scrie Claparede, jocul este munca, este binele, este datoria, este idealul vieţii. Jocul este singura atmosferă în care fiinţa sa psihologică poate să respire şi, în consecinţă, poate să acţioneze. Copilul este o fiinţa care se joacă şi nimic altceva.

A ne întreba de ce se joacă copilul, înseamnă a ne întreba de ce este copil. „Copilăria serveşte pentru joc şi pentru imitare”, spune tot Claparede. Nu ne putem imagina copilăria fără râsetele şi jocurile sale. Să presupunem că, deodată, copiii ar înceta să se mai joace, că în şcoli lecţiile s-ar desfăşura în linişte, că n-am mai fi distraşi de strigătele sau plânsetele care vin din grădină sau din curte. Atunci n-am mai avea în preajma noastră această lume a copiilor, care ne aduce bucurii şi griji, ci un popor trist de pigmei stângaci şi tăcuţi, lipsiţi de inteligenţă şi de suflet. Sufletul şi inteligenţa devin mari prin joc. Tocmai această cuminţenie, această tăcere de care părinţii greşit se bucură uneori anunţă adesea la copilul mic grave deficienţe mintale. Copilăria este, aşadar, ucenicia necesară vârstei mature. A nu studia în cursul copilăriei decât creşterea, dezvoltarea funcţiilor, fără a face nici un loc jocului, ar însemna să neglijăm acest impuls irezistibil prin care copilul îşi modelează singur propria sa statuie. Despre un copil nu se poate spune că „el creşte” şi atât; trebuie să spunem că el „se dezvoltă” prin joc. Prin joc el pune în acţiune posibilităţile care decurg din structura sa particulară, traduce în fapte potenţele virtuale care apar succesiv la suprafaţa fiinţei sale, le asimilează şi le dezvoltă, le îmbină şi le complică, îşi coordonează fiinţa şi îi dă vigoare.
Aşadar dacă jocul dezvoltă funcţiile latente, se înţelege că fiinţa cea mai bine înzestrată este aceea care se joacă cel mai mult. Copilăria are deci drept scop antrenarea prin joc atât a funcţiunilor fiziologice, cât şi a celor psihice. La copilul mic regăsim unele jocuri, care sunt întradevăr nişte simple exerciţii ale funcţiilor. Acestea se pot numi jocuri funcţionale. Este suficient să observăm câteva minute un copil de opt luni în căruciorul său, pentru a constata asemenea jocuri: el îşi loveşte căruciorul cu picioraşul, scoate şiruri lungi de gângureli, îşi agită braţele ca şi cum ar vrea să facă gimnastică, îşi loveşte capul, apucă obiectele şi le lasă să cadă. Nici unul din aceste gesturi nu are o semnificaţie în sine; s-ar părea că copilul „nu face nimic”. Şi totuşi el efectuează o muncă foarte importantă: se formează singur, făcând aceste exerciţii care îl vor ajuta mai târziu să meargă, să vorbească etc.
Jocul are deci la copil rolul pe care munca îl are la adult. Aşa cum adultul se simte tare prin lucrările sale, tot aşa şi copilul se simte mare prin succesele sale ludice.

2. Clasificarea jocurilor

Există posibilităţi multiple de clasificare a jocurilor, datorită marii lor varietăţi. Astfel, de exemplu, s-a propus împărţirea jocurilor în: jocuri de experimentare, jocuri de funcţii generale, jocuri senzoriale, jocuri motorii, intelectuale, afective şi de voinţă. Altă formulă, care delimitează diferenţe calitative, dar şi unele diferenţe specifice propune: jocuri funcţionale (senzo-motorii), jocuri de ficţiune şi iluzie, jocuri receptive, jocuri de construcţie, jocuri colective. Sunt şi clasificări care se limiteqază la numai trei grupe, de pildă: jocuri exerciţii, jocuri simbolice şi jocuri cu reguli; iar fiecare din acestea cuprinde câteva subgrupe. În urma unor anchete realizate cu copii din gradiniţe s-a ajuns la următoarea clasificare a jocurilor preferate: jocuri sociale active, jocuri de îndemănare individuală, jocuri dramatice şi dansuri, jocuri cu mingea, jocuri de casă.
Se vede, deci, că se pot face clasificări ale jocurilor:
a) în funcţie de caracteristicile psihice antrenate (senzorialitatea, perspicacitatea, spiritul de observaţie, isteţimea, creativitatea, umorul etc.);
b) în funcţie de natura activităţii (motorie, intelectuală);
c) în funcţie de faptul dacă e un joc cu mai mulţi jucători, cu doi, sau jocuri individuale (ce se pot juca fără alţi jucători) etc.
Aceasta ar putea fi o simplă clasificare a jocurilor:
a) jocuri simbolice
 În funcţie de evoluţia comportamentului ludic al copilului
- jocuri simbolice primare
- jocuri simbolice evoluate
 În funcţie de acelaşi criteriu, jocurile simbolice primare se grupează în: jocuri de manipulare şi jocuri imitative
 În funcţie de izvorul cunoaşterii, jocurile simbolice evoluate se clasifică în: jocuri cu subiecte din viaţa cotidiană şi jocuri cu subiecte din basme şi poveşti;
 În funcţie de domeniul care sugerează simularea, jocurile cu subiecte din viaţa cotidiană sunt: jocuri de convieţuire socială şi jocuri de construcţii;
 În funcţie de tehnica transpunerii scenice, jocurile cu subiecte din basme şi poveşti sunt: jocuri-dramatizări şi dramatizările.

b)jocuri cu reguli
 În funcţie de natura obiectivelor educaţionale, jocurile cu reguli pot fi: jocuri didactice şi jocuri distractive;
 În funcţie de domeniul dezvoltării, jocurile didactice pot fi: jocuri motrice şi jocuri pentru dezvoltarea psihică;
 În funcţie de obiectivele prioritare, jocurile de mişcare pot fi: jocuri motrice simple şi jocuri motrice complexe (competitive);
 În funcţie de laturile dezvoltării vieţii psihice, jocurile psihice pot fi: jocuri cognitive şi jocuri de expresie afectivă;
 În funcţie de sarcinile didactice specifice, dezvoltării intelectuale jocurile cognitive pot fi: jocuri senzoriale şi jocuri intelectuale;
 În funcţie de direcţiile dezvoltării intelectului, jocurile intelectuale pot fi: jocuri de memorie şi jocuri de inteligenţă;
 În funcţie de complexitatea sarcinii didactice, jocurile didactice pot fi: jocuri didactice simple şi jocuri didactice complexe;
 În funcţie de specificul construcţiei acţiunii de joc, jocurile cu regului pot fi: jocuri cu subiect şi jocuri fără subiect.

Bibliografie

* Adina Glava, Cătălin Glava, „Introducere în pedagogia preşcolară”, Editura Dacia, Cluj-Napoca 2002;

* H. Barbu, Eugenia Popescu, Filofteia Şerban, „Activităţi de joc şi recreativ-distractive”, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A. Bucureşti 1993;

* Jean Chateau, „Copilul şi jocul”, Editura Didactică şi Pedagogică, Paris 1967;

* Paul Caravia, Vintilă Mihăilescu, Claudiu Vodă, „Jocuri şi jucării”, Editura Ion Creangă, Bucureşti 1981;

* Constantin Cucoş, „Educaţia. Iubire, edificare, desăvârşire”, Editura Polirom, 2008;