Judecăți de evaluare în spațiul școlar

Judecăți de ,,evaluare,, în spațiul școlar
Prof. psihopedagog Geabău Marilena,Școala Gimnazială Specială nr.4 București
Omul e specia la nivelul căreia se manifestă cele mai multe diferențe între indivizi datorită gradului de evoluție bio-psiho-socială pe care a înregistrat-o în istorie. Limbajul articulat e expresia capacității de gândire de care dispune omul, prin care construiesc punți de comunicare și comuniune între oameni dar și prăpastia diferențierii uneori nejustificate, generată de subiectivitatea gândirii. Cuvântul a adunat oamenii în grupuri și tot cuvântul i-a distanțat pe oameni uneori fără motiv întemeiat.
Nu suntem doar ce devenim, ci și ceea ce spun ceilalți despre noi. Imaginea de sine e un construct care se naște din interferența autopercepției cu percepția altora comunicată despre noi. Ceea ce comunicăm despre alții etichetează pe cei despre care spunem ceva și ne etichetează prin calitatea judecății emise de noi. Educația în școală e o perioadă de transformări profunde în personalitatea copilului și adolescentului.
Etichetarea poate fi un fenomen social negativ care stigmatizează personalitatea copilului de la primele apelative folosite de părinți în casă , până la ultima zi de școală dacă este negativă dar, poate fi un mecanism de motivare dacă folosim etichete de încurajare și metode didactice prin care ajutăm și copiii cu resurse mai puține în înțelegerea conținuturilor educaționale. Profilele de personalitate care se conturează la școlari din primul an de școală, trebuie să favorizeze o educație remedială, nu una discriminativă.
Etichetele negative compromit, stigmatizează, surpă încrederea copilului în sine, scad stima și respectul de sine și usucă avântul în aventura cunoașterii. Feedback-ul ar trebui să confirme efortul copilului, să-i stimuleze abilitățile, să-i valorifice resursele fără să rănească sufletul copilului. Etichetele de supraevaluare pot fi tot așa de dăunătoare, copilul lăudat maxim nu mai e dispus să facă eforturi pentru a se autodepăși. Eticheta poate ,,porni,, de la colegi sau de la profesor dar profesorul e cel care trebuie să dezamorseze etichetarea și să împiedice discriminarea elevilor care provin din medii vulnerabile.
Grupurile vulnerabile :minorități etnice, religioase, persoane cu dependențe sau dizabilități, cu probleme social-economice în familie au fost mereu etichetate de grupul majoritar al clasei și expuse discriminării, marginalizate și judecate adesea nedrept. Uneori și dascălii cad pradă mentalităților , fiind generatori sau favorizanți ai discriminării , deși ar trebui să construiască un climat de comuniune, coeziune și contagiune pozitivă între membrii grupului clasei.
Etichetarea e rezultatul unui proces psihologic atitudinal în care o persoană e definită prin rezultatul ,,evaluării,, sale de către o altă persoană sau grup cu o calitate care poate să-i aparțină sau nu și care în mod sigur este un flash care poate răspunde sau nu realității. Etichetele ajung să profileze identitatea personală a copilului, copilul ajunge să creadă că e exact așa cum spunem în etichetă: rău, leneș, ciudat. Etichetele declanșează trăiri emoționale negative: furie, anxietate, delăsare, rușine. Folosirea unui singur atribut pentru copil declanșează un proces de limitare , intervine sugestia negativă care-l face să se poarte conform etichetei, aceasta putând deveni sursă de discriminare.
O prima sursa de etichetare este rezultatul evaluării pe care o obține profesorul la clasă. Etichetele se construiesc pe parcursul școlarității conform nivelului de gândire al pre/școlarului. Dacă la grădiniță majoritatea grupului de copii își etichetează colegii cu cuvinte care exprimă un defect sau o calitate :,,urâtule, frumoaso, prostule, deșteptule, răule,etc, la ciclul primar copilul descoperă și alte diferențe între semenii lui care-l fac să-i excludă pe cei care nu seamănă cu majoritatea, întâi cu cuvinte, apoi cu atitudini de solidarizare cu grupul în scopul stigmatizării, ignorării, defăimării, excluderii din grup.
Etichetăm ceea ce ni se pare că persistă în comportamentul celorlalți din grupul școlar. Fiecare dintre ei vine cu o istorie din familie care i-a favorizat ori defavorizat emoțional și educațional. Situații neprevăzute, cum ar fi boli contagioase, paraziți ( păduchi,râie,etc) pot deveni surse de discriminare prin etichetare și marginalizare pe termen scurt, mediu sau îndelungat.
Etichetările pot deveni și prejudecăți in atitudinea dascălului față de noile generații cu sintagme ca : copiii de azi nu mai sunt interesați să învețe, n-au drag de carte, nu sunt motivați să învețe,,. Etichetarea produce discriminare, ori discriminarea induce etichetări. Cu siguranță , omul e o ființă care gândește prin comparație și ar fi nedrept și dacă nu am avea nici măcar recompensa clasificării pentru cel care se străduie. Munca trebuie motivată de la primii pași acasă și de la intrarea în grădiniță, până la ultima zi de liceu.. ,,De ce facem și cum facem,, sunt argumente mobilizatoare pentru pre/școlar. Ceea ce faci te face și dacă faci și dacă nu faci, adică leneșul se prostește, harnicul se deșteaptă. Cei care nu țin pasul cu clasa/grupa de copii , devin potențiale victime ale bullingului și implicit victime ale discriminării.
Vulnerabilitatea generează etichetare și implicit discriminare. Un copil bolnav de boli care pun în pericol pe ceilalți din grupul școlar, cum ar fi : păduchii , râia, TBC, HIV, va fi etichetat de restul membrilor grupului și marginalizat, adică exclus de la jocuri, comunicare, nu va mai fi acceptat social. În viziunea individului care face parte din grupul școlar, acceptarea socială este un deziderat. Copilul mic sau mare își dorește să fie acceptat în grup, adică recunoscut ca membru al comunității clasei pentru a-și satisface nevoile de comunicare.
Evaluarea e un context în care profesorul e determinat să eticheteze elevii după nivelul rezultatelor. Astfel se constituie clase de valori si aptitudini, adică elevi capabili, moderați și grupul incapabililor. Un copil care nu înțelege mesajul lecției și nu-și poate face sarcinile didactice ca și cel care le refuză din comoditate, vor atârna ca niște pietre de moară de gâtul profesorului și al clasei. Eficiența actului didactic e dată de eficiența înțelegerii și rezolvării sarcinilor școlare de către fiecare membru al clasei școlare. Dascălii percep acești elevi care nu pot ori refuză ascultarea lecției și rezolvarea temelor ca pe impedimente în atingerea scopului lectiei. Discriminarea începe ca un gest reflex de comparare,evaluare,etichetare. Marginalizarea și etichetarea sunt generatoare de discriminare. Copiii sunt sensibili la tot ce e diferit de media statistică de expresie fizică și comportament.
Educația instituționalizată e un spațiu al competiției , un context educațional în care se poate manifesta etichetarea și discriminarea. Viața însăși e o competiție cu noi și cu ceilalți, totul ține de măsura cu care dascălii antrenează pre/școlarii pentru competiții și modul în care stimulează fair-play ul. În afară de etichetarea prin evaluare, de către dascăli, există etichetarea prin interevaluare- între copii.
Fiecare descriptor de performanță poate deveni un spațiu virtual de etichetare. Cel mai bun, cel mai priceput ori cel mai slab pot rămâne fotografii sau matrici pe piatra conștiinței noastre. Orice evaluare conduce la un clasament in grupă , iar acest clasament construiește în mintea copiilor o imagine a capacităților/valorilor grupei/clasei pe de o parte, iar pe de altă parte , copilul se autopercepe și poziționează la un anumit nivel în clasă. Este foarte important ca profesorul să valorifice potențialul fiecărui copil în fiecare context.
,,Există și o adevărată artă de a critica, pe care orice profesor ar trebui să și-o însușească. Între exemple: critica-elogiu („Nu este rău, dar este puțin cam târziu.”), critica-stimul („Este deja mai bine, dar mai există lucruri care trebuie îmbunătățite.”), critica-speranță („Sper ca data viitoare să fie mai bine.”), critica-îngrijorare („Mă îngrijorează faptul că nu te străduiești să corectezi această greșeală.”), critica-întrebare („Ce crezi că e bine să faci ca să îmbunătățești situația?”), critica-coparticipare („Probabil că nu am explicat suficient acest lucru.”), critica-analogie („Vă amintiți, ieri un coleg a făcut aceeași greșeală.”), critica-retrăire („Sunt gata să mă pun în locul vostru, dar puneți-vă și voi în locul meu.”), critica-atenuare („Este doar o greșeală de lucru.”), critica-mirare („Cum de n-ai observat asemenea greșeală evidentă?”), critica-prevenire („Vă recomand să trageți propriile concluzii din cele întâmplate.”), critica-cerință („Vă cer să corectați imediat aceste greșeli.”), critica-încurajare („Nu-i nimic. Oricine poate greși. Data viitoare va fi mai bine.”), critica-temere („Mă neliniștește faptul că încă nu ați înțeles ce aveți de pierdut dacă veți continua așa.”), critica-observație („Nu pot fi mulțumit de comportamentul acesta nepoliticos.”).(Gheorghe Arădăvoaice, 2009,p. 126) Critica ne ajută să evoluăm dar cine o face , trebuie să știe cum.
Fiecare copil vine cu ,,modele,, și stiluri de evaluare și etichetare de acasă și le aplică colegilor de grupă/clasă , iar atunci când solidarizează și cu alții în etichetele pe care le pune, se consideră autorizat în credința că face corect sau ,,bine,, ceea ce face chiar dacă își lezează unul sau mai mulți colegi cu atitudinea sa. Majoritatea pre/școlarilor își însușesc din mers, de la alții, o atitudine și o imită întâi, apoi o exercită fără a o judeca obiectiv. Copiii conduși de atitudinile altora reprezintă o masă de manevră, manipulați ușor , indiferent dacă au 5 sau 19 ani.,,Cauzele fenomenului de marginalizare socială se regăsesc atât în mecanismele procesului de organizare sociostructurală a societății, cât și în anumite patologii și stiluri de viață individuale. Efectele acestui proces sunt: alienarea, neîntegrarea socială, inadaptarea, dezorganizarea familială, reacțiile ostile față de normele și valorile societății,, agresivitatea, violența și comportamentul deviant.,, Buzducea Doru,2013, Economia socială a grupurilor vulnerabile, Polirom, pag.10.
La vârsta preșcolarității și școlarității mici, copiii se tem de ceea ce e diferit , fapt pentru care se solidarizează în atitudini de marginalizare a celor diferiți ca și cum ar lua măsuri de igienizare a spațiului social. Ei nu știu ce preț vor plăti pentru această marginalizare. Ar fi nevoie de o educație prin atașament, unde fiecare grupă/clasă să funcționeze ca grup organizat cu statuss-roluri în care cei mai puternici sau mai capabili să-i ajute pe ceilalți și fiecare să aibă rolul lui în grup, astfel încât nimeni să nu rămână pe dinafară, fiecare să se simtă util și prețios pentru ceilalți, un fel de educație tribală.
Adolescenții școlari au medii foarte diferite de proveniență, fapt pentru care în clasele mari gimnaziale și mai ales , la liceu, ei se confruntă adesea cu etichetări mai mult sau mai puțin conforme cu starea de fapt a etichetatului. Vom auzi adesea cum sunt numiți elevii noștri:
-,,Țărane!,, referindu-se la un comportament primitiv, deși cel care emite eticheta e un parvenit care nu cunoaște valoarea originii de țăran, deprinderile pe care le are untânăr care a trăit la țară și a muncit alături de familia sa, contribuția țăranului la confortul orășeanului și valoarea istorică a veșniciei care s-a născut la sat cum spune Lucian Blaga.
- ,,Fraiere,, apreciind lipsa de viclenie în abordarea unor situații sau subiecți cu care se ralaționează. Adesea fayr-play ul e considerat lipsă de inteligență la vârsta la care copilul devine adolescent sau deja adolescent care trăiește criza de identitate!
- ,,Pițipoanco!,, etichetă dată de băieți, fetelor intangibile dar provocatoare, care trezesc nevoi pe care nu le și satisfac.
Etichetele pot deveni mijloace de identificare dacă se cronicizează in mentalitatea grupului! Auzim adesea grupuri de adolescenți vorbind așa :
-,,Fraierii de la a X a m au pârât țăranului ca m am luat de pițipoanca și l am bătut pe țigan!!
Omul e o ființă care gândește prin comparație, de aceea , de la prima suflare și până la ultima , el evaluează instinctual. Pentru a avea criterii de evaluare, omul are nevoie de iubire și educație deopotrivă. Dascălul trebuie să-i fie mereu aproape copilului cu o judecată de valoare, care să-l ajute și pe cel ce devine, să-și întocmească criterii de evaluare obiective și să evite etichetele care sunt porți spre discriminare.
Bibliografie: Arădăvoaice Ghe. ,2009, „Motivația. Metode și tehnici de motivare”, Editura: ANTET ,,p. 126
Buzducea Doru,2013, Economia socială a grupurilor vulnerabile, Polirom, pag.10.