LIMBAJUL – ACTIVITATE DE COMUNICARE INTERUMANĂ

LIMBAJUL – ACTIVITATE DE COMUNICARE INTERUMANĂ

Prof. Ferdinant Nicoleta
G.P.P. Nr.1 Caracal-Olt

Limbajul este o formă de activitate specific umană care constă în folosirea limbii în procesul de comunicare şi de gândire. Fiecare om îşi însuşeşte treptat din cea mai fragedă vârstă limba poporului în mijlocul căruia trăieşte, limba pe care o vorbesc oamenii din jurul său, respectând anumite reguli.
În sens general, limbajul semnifică orice comunicare verbală sau non-verbală angajată de oameni, de animale sau maşini (animalele sau maşinile putând fi „dresate” sau „programate” tot de oameni).
Construcţia (structura) limbajului şi funcţiile lui socio– culturale sunt obiect de studiu pentru socio-lingvistică. Istoria existenţei şi acţiunii sociale a omenirii arată că limbajul este, în esenţă, expresia capacităţii expresiei umane de a formula propoziţii din cuvinte aparent arbitrare şi uneori abstracte, compuse, la rândul lor, din sunete (foneme) diferit structurate, în funcţie de limba vorbită.
Limbajul permite oamenilor să exprime şi să transmită idei, comportamente, atitudini, pe scurt, mesaje sau informaţii. Fiinţelor umane normale biologic şi antropologic le este proprie capacitatea de a învăţa limbaje logic structurate. Limbajul – care constă în emiterea unor semne sau sisteme de semne – este în multe privinţe, oglinda sau proba vie a culturii unei societăţi, iar puterea limbajului constă în capacitatea sau calitatea de a fi liantul relaţiilor dintre oameni, al raporturilor sociale de toate felurile. Etimologic, termenul ,,comunicare” provine din limba latină şi a fost moştenit sub forma ,,a cumineca”, având sensul de „a se împărtăşi” în accepţia limbajului religios. În latina târzie a apărut forma „excomunicare”, care înseamnă excluderea din comunitatea creştină. Având în vedere aceste aspecte, se poate observa că sensul originar al cuvântului comunicare este atât sacru, cât şi profan. Din cele mai vechi timpuri, comunicarea a stat la baza organizării sociale, mijlocind relaţiile dintre oameni. Din punct de vedere cronologic, este considerată primul instrument spiritual al omului, în procesul socializării sale Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte comunicarea ca fiind ,,înştiinţare, ştire, veste, raport, relaţie, legătură” .
În general, prin comunicare se înţelege ,,a înştiinţa, a spune, a fi în legătură cu…,” a informa, a aduce la cunoştinţă, a da de ştire . Astfel, acest cuvânt are o multitudine de înţelesuri, de scopuri, precum şi numeroase metode de exprimare şi manifestare.
Comunicarea reprezintă modul prin care se transmite un mesaj (informaţie) de la emiţător la receptor printr-un canal, ea fiind posibilă între doi sau mai mulţi indivizi, între care se produce un schimb de informaţii. Pentru a-şi transmite mesajul, emiţătorul foloseşte un ansamblu de semne cu semnificaţii verbale sau nonverbale, numit cod, pe care receptorul îl identifică cu semnale din repertoriul său. Răspunsul receptorului la mesajul transmis ne demonstrează dacă acesta a fost bine înţeles. Reacţia respectivă se numeşte feedback şi încheie cercul comunicării deoarece receptorul, la rândul său, codifică o informaţie (răspunsul la mesaj) şi o comunică transmiţătorului. Rezultă că, în procesul comunicării, rolurile se schimbă mereu: receptorul devine emiţător şi invers.O comunicare ideală implică o bună transmitere şi receptare a informaţiei. Prin intermediul procesului de comunicare urmărim să fim receptaţi, să fim înţeleşi, să fim acceptaţi, să provocăm o reacţie sau o schimbare de atitudine şi conduită. Fenomenul comunicare implică transmiterea intenţionată a datelor, informaţiilor şi gândurilor noastre.
Comunicarea se realizează prin intermediul limbajului, care constituie, în multe privinţe, oglinda sau proba vie a culturii unei societăţi. Puterea limbajului constă în capacitatea sau calitatea lui de a fi liantul relaţiilor dintre oameni, al raporturilor sociale de toate felurile. Analiza semiologică şi sociologică a limbajului serveşte cunoaşterii, explicării şi perfecţionării sistemului social, afirmării şi dezvoltării personalităţii umane.
Comunicarea interumană se bazează pe un ansamblu de procese psihomotorii specific umane, limbajul, în care un loc deosebit revine componentei conştiente, gândirii. Această formă de comunicare se poate realiza şi prin utilizarea unor mijloace nonverbale cu funcţie de semnalizare, atitudini posturale, mimico-gestică, sunete nonverbale, etc. Conform modelului comunicaţional al
psihicului uman sugerat de teoria comunicării, întreaga activitate psihică este concepută ca o reţea
de comunicare informaţională, în ordine interspecifică cu alţii, cu lumea şi intraspecifică cu sine, între subsistemele sistemului psihic individual.
În acelaşi timp, comunicarea constituie o precondiţie fundamentală pentru toate corespondenţele şi legăturile sociale, fiind omniprezentă, jucând un rol important în cadrul vieţii sociale în sensul că reprezintă una din formele de bază ale interacţiunii omului cu cei din jurul său. Absenţa comunicării face indispensabilă desfăşurarea eficientă a oricărei acţiuni. De altfel, comunicarea a fost, este şi va rămâne cea mai cunoscută şi cea mai simplă formă de interacţiune umană. Indiferent de gradul de cultură şi civilizaţie ale omului, acesta comunică permanent şi pretutindeni, adaptându-şi sau îmbunătăţindu-şi abilităţile de comunicator.
A comunica înseamnă a exprima lumea noastră interioară (sentimente, emoţii, stări sufleteşti…), dar numai parţial; înseamnă a exprima doar o reflecţie a ei. Comunicarea nu este identică cu gândurile, ideile, simţămintele sau aspiraţiile noastre. Ea se limitează la ceea ce suntem în măsură să le împărtăşim şi celorlalţi. Creşterea capacităţii noastre de a percepe mesajele pe care le trimitem şi pe care le recepţionăm este una din căile către o comunicare mai bună. De obicei, într-o situaţie de comunicare, urmărim două obiective: unul tehnic care implică tentativa de a obţine o informaţie, un acord sau o înţelegere şi unul tehnic care presupune construirea unei legături sociale şi căutarea unui echilibru relaţional prin modul nostru de a comunica cu ceilalţi.
Datorită dezvoltării termenului de comunicare şi a preocupării deosebite pentru această ştiinţă, s-au înregistrat numeroase definiţii ale comunicării, prin toate componentele sale, ea fiind în esenţă o activitate de transmitere-receptare a unui mesaj.
În sens larg, comunicarea interumană este procesul prin care un conţinut cognitiv se transmite de la o persoană la alta prin semne care au aceeaşi semnificaţie pentru emiţător şi receptor. Comunicarea cuprinde informaţii, impresii, trăiri afective, judecăţi de valoare, comenzi etc. şi se realizează cu scopul de a stabiliza un comportament existent sau de a produce modificări comportamentale la indivizi sau grupuri.
O altă definiţie a comunicării este de ,,transmitere de mesaje în vederea producerii înţelesului şi realizării înţelegerii. Pentru ca mesajul să fie transmis clar, concis şi coerent, iar receptorul să-l perceapă integral, se impune integrarea a două perspective diferite. Prima perspectivă accentuează procesul de transmitere a mesajului – Cine şi ce spune? Cui spune? Pe ce canal şi cu ce efect? A doua perspectivă pune accentul pe procesul de producere a sensului – Care este raportul dintre elementele care alcătuiesc textul? Care este raportul dintre text şi realitatea la care se referă? Care este raportul dintre text şi experienţa socială şi culturală a receptorului?
Referindu-se la acelaşi concept, Andra Şerbănescu subliniază faptul că întotdeauna comunicarea este un act individual, dar concomitent şi social: ,,A comunica înseamnă a împărtăşi cu ceilalţi membrii ai societăţi gânduri şi sentimente. Când comunicăm, avem posibilitatea de a ne exprima personalitatea, de a ne explora ideile, de a câştiga putere acţionând asupra cititorilor prin cuvânt…A produce un text înseamnă, de fapt, a produce sens şi a găsi mijloacele cele mai eficiente de a-l comunica şi altora.” Chiar dacă exprimăm aceeaşi realitate, modul în care mesajul este transpus în cuvinte diferă pentru că fiecărei persoane îi este caracteristic un anumit stil.
În linii mari, comunicarea este ,,un proces irepetabil şi ireversibil; fiecare experienţă de comunicare este unică, iar două experienţe de comunicare nu pot fi perfect identice”. De aici rezultă unicitatea actului comunicării care nu poate exista decât prin intermediul unor factori: emiţătorul, receptorul, mesajul, codul, contextul şi canalul. Procesele de comunicare sunt esenţiale şi sunt formate întotdeauna pe fenomene de interacţiune. Orice tip de comunicare presupune o interacţiune; dacă nu există interacţiune, nu putem vorbi nici de comunicare. În domeniul literaturii, există o interacţiune între scriitorul cărţii şi cititori, prin intermediul textului. Autorul reprezintă sursa ideilor şi utilizează cuvintele cele mai adecvate pentru a transmite cititorului mesajul său (idei, gânduri, sentimente, informaţii, recomandări, impresii, stări interioare). El scrie dintr-o cauză (internă sau externă) şi are un scop (intenţie). Celălalt element al interacţiunii, cititorul, trebuie să lectureze opera cu atenţie, să fie capabil să emită o judecată de valoare şi să-şi remodeleze propriul sistem de gândire.
Procesul comunicării poate fi caracterizat prin interacţiunea componentelor sale: roluri de emitere şi de recepţie, construcţia mesajului, apariţia feedback-ului, canalul şi contextul comunicării. Fiecare element îşi are importanţa sa în formarea unei comunicări eficiente. De aceea, comunicarea este considerată un proces intenţional: ,,emiţătorul transmite receptorului o informaţie prin intermediul unui canal cu scopul de a produce anumite efecte asupra receptorului”.
O bună comunicare în orice domeniu de activitate necesită stăpânirea temeinică a cunoştinţelor despre comunicare, dar şi capacitatea de a te adapta modificărilor intervenite în limbajul celorlalţi. Aşadar, avem nevoie de cunoştinţe, dar şi de reale abilităţi de comunicare, în orice conjunctură ne-am afla. A comunica eficient şi expresiv cu sine şi cu alţi indivizi presupune: obiectiv şi o finalitate: să informezi inteligibil şi clar; sa facilitezi înţelegerea mesajului transmis; să înţelegi corect semnificaţia mesajului;
- Să dezvolţi gândirea, motivaţia, afectivitatea, voinţa şi personalitatea celorlalţi; să observi şi să conştientizezi reacţiile, atitudinea şi manifestările comportamentale ale interlocutorilor; să reuşeşti să-i convingi pe cei cu care interacţionezi.
Fiecare act de comunicare se produce cu un anumit obiectiv. În 1988, De Vito a stabilit scopurile comunicării:
- Descoperirea personală (constă în raportarea la alţii şi obţinerea de elemente pentru propria noastră evaluare) ;
- Descoperirea lumii externe explică concret relaţiile exterioare ale obiectelor şi evenimentelor);
¬- Stabilirea relaţiilor cu sens ne arată că prin comunicare primim abilitatea de a stabili şi menţine relaţii unii cu alţii)
- Schimbarea atitudinii şi comportamentelor (presupune ideea de comunicare, mai ales cea realizată prin mass-media);
- Joc şi distracţie (comunicarea înţeleasă ca mijloc de relaxare şi destindere).
În genere, comunicarea are un scop general (de a informa, de a convinge, de a explica, de a argumenta, de a face predicţii, de a avertiza, de a delecta) şi un scop particular (tipul de răspuns pe care autorul îl aşteaptă de la cititorul său; mesajul scriitorului, reacţiile scontate). Scopul comunicării poate fi identificat în funcţie de tipul de text şi de elementul accentuat. Fiind un proces atât de complex, comunicarea se axează pe unele principii (numite şi axiome ale comunicării de către reprezentanţii Şcolii de la Palo Alto).
În societatea contemporană, comunicarea este prioritară, fiind o necesitate acută pentru toţi oamenii de pe planetă. Deşi cunoaşte mai multe abordări şi mai multe definiţii, comunicarea nu este un simplu proces de transmitere-receptare, ci se constituie ca un transfer între transmiţător şi destinatar, emiterea şi receptarea fiind concomitente. Într-o altă accepţiune, comunicarea este ,,relaţia bazată pe co-împărtăşirea unei semnificaţii” . Informaţia, elementul-cheie într-un proces comunicaţional, nu este suficientă dacă nu este dublată şi de înţelegerea mesajului şi a cadrului relaţional. De aceea, toate informaţiile pe care vrem să le împărtăşim unei persoane trebuie adaptate pentru a fi percepute în ansamblul lor, ţinând cont de anumiţi factori (particularităţile de vârstă, gradul de cultură, profesia, nivelul intelectual ).
Prin urmare, comunicarea este un sistem complex influenţat de factori naturali, psihologici, cognitive şi sociali, un fenomen normal, cotidian, natural şi universal. Comunicarea este un proces
specific fiinţei umane. Ea trebuie să comunice pentru a se dezvolta şi a progresa. Comunicarea se dovedeşte a fi mereu o constantă aspiraţie spre mai bine.

BIBLIOGRAFIE
1.Dumitru, I., Matei, Gh., Metodica formării şi cultivării abilităţilor de comunicare ale
prescolarilor şi elevilor de clasa I, Editura Cuvântul Info, 2005, Ploieşti Dunărea de Jos,
Galaţi, 2004;
2. Graur, Evelina, Tehnici de comunicare, Editura Mediamira, Cluj-Napoca, 2001;
3. Pânişoară, Ion-Ovidiu Comunicarea eficientă, ediţia a II-a, Editura Polirom, Iaşi, 2000.