Mândria, între demnitate și orgoliu

Mândria, între demnitate și orgoliu

Prof.psihopedagog Geabău Marilena,Școala Gimnazială Specială nr.4București
Fericit va fi cel ce va ține în cântar frâiele voinței personale cu voința lumii și voia lui Dumnezeu. Omul s-a ridicat prin muncă și a devenit mândru de puterea lui, iar Dumnezeu i-a arătat că ceea ce face nu are valoare dacă nu împarte cu ceilalți și astfel a devenit demn . Omul nu mai este o ființa care se compară cu alții, așteaptă să se compare și alții cu el, să l aprecieze pentru ceea ce face, spune, este.
Mândria este un sentiment de încredere în calitățile personale care ne oferă un stare de de satisfacție,de mulțumire pentru reușitele noastre. Mândria omului crește pe măsura maturizării și a mulțumirii cauzate de un succes, de o reușită, de o victorie. Omul începe viața fiind mândru de sine și se stinge fiind mândru de alții. Există sentimente superioare care cuprind mândria de oameni dragi sau de faptele altora și chiar de locurile cărora aparțin, cum ar fi patriotismul , iar acest sentiment sumativ ajută copilul să se integreze mult mai bine, mai corect, atât spațio-temporal cât și socio-afectiv. Mândria e o coloană vertebrală a caracterului și de aceea e important ca părinții să-și aprecieze copiii pe măsura faptelor lor și să găsească metode de ameliorare a comportamentelor copiilor lor, astfel încât să devină demni, nu orgolioși.
Părinții sunt arhitecții mândriei ca demnitate sau orgoliu la copil. Copilul care își vede părinții umilind bona sau menajera, educatoarea ori șoferul de la livrări, nu va deveni niciodată un om care să aprecieze munca sau un om harnic, ci va deveni un vânător de situații lipsit de respectul față de cei ce muncesc pentru binele lor și al lui. Respectul față de munca altora și față de propriul său efort îl pot face pe copil să devină un om demn sau orgolios în funcție de modelul de respect pe care-l are familia copilului față de munca altora și a lor.
,,Despre om se zice că e mândru când crede despre sine că e capabil de fapte mărețe, fiind demn de ele; căci cine crede asta în afara capacităților sale este un prost, dar niciun om virtuos nu este nebun sau prost. Omul mândru este, prin urmare, omul pe care l-am descris. Căci cine este capabil de puțin și crede despre sine că e capabil de puțin este cumpătat, dar nu este mândru; căci mândria implică măreție, la fel cum frumusețea implică un trup bine proporționat, iar oamenii mici pot fi aspectuoși și bine proporționați, dar nu pot fi frumoși. ,, Aristotel, Etica Nicomahică
Mândria e asemeni unei monede și are două fețe. Demnitatea e acea față conform căreia omul se apreciază corect , repectă principiile sociale și are așteptări conforme cu posibilitățile lui de la semenii lui. Aceasta e rodul unei educații corecte, îndelung stăruitoare din partea familiei și mediului în care crește copilul. Când copilul e alintat peste măsură, el pierde măsura propriilor lui posibilități, propriei lui valori și ajunge să fie încrezut ori înfumurat, adică mândru de el fără vreun motiv întemeiat ci numai din încrederea prea mare în sine care e un piedestal putred pe care se ridică deasupra celorlalți, ajungând să trăiască mândria ca orgoliu. Aceasta e fața întunecată a mândriei prin care copilul, tânărul, omul, își făurește o imagine de sine care nu corespunde efortului, posibilităților, valorii sale.
Un rezultat al creșterii stimei de sine este mândria , doar ca ea nu se acordează întotdeauna corect cu capacitatea, efortul și valoarea omului in devenire! Adesea, copilul este ,,acreditat ,, de părinți fără merite pe măsura , fapt care îl fac sa aibă o mândrie necorespunzătoare cu rezultatele muncii lui! Copiii care sunt puși pe piedestal fără a se fi străduit sa facă lucruri deosebite, au o mândrie de sine fără acoperire, care se numește orgoliu! Timpul educatiei corecte a acestui sentiment numit mândria , este copilăria mică , mijlocie și mare. A fi mândru ca și copil, înseamnă a fi conștient de posibilitățile tale și a încerca să reușești să faci ceva prin forțe proprii. Mândria se șlefuiește în focul educației și dă ținută caracterului. Dacă omul respectă principiile , înseamnă că are mândrie ca demnitate, iar caracterul său are puterea echilibrului dintre capacitatea personală, exercițiul de a face și a demonstra utilitatea și recunoașterea limitelor, diferențelor dintre sine și ceilalți.
Mândria copilului debutează ca un act de acreditare al părinților pentru copiii lor și mai apoi al dascălilor față de elevi , acreditare exprimată prin expresia : ,,Sunt mândru de tine!,, Nu cantitatea acestei expresii contează în creșterea stimei de sine și a mândriei ci faptele pentru care sunt felicitați copiii fac diferența între realizarea unei autopercepții corecte sau eronate în configurarea mândriei ca demnitate ori orgoliu în personalitatea copilului. Un copil care a fost umilit în copilărie ,va fi dezorientat și nu va cunoaște corect valoarea faptelor lui, fapt pentru care poate fi prins cu ușurință de orgoliu mai târziu. Cel care nu e răsplătit corect pentru faptele lui în copilărie , va înțelege cu greu nevoia și valoarea demnității umane ca mândrie.
Copiii care n-au fost educați să facă un efort constant pentru a deveni oameni, ajung să-și creeze o imagine de sine falsă și să trăiască pe seama altora cu falsul pretext al inteligenței care se folosește de alții, transformându-i în mijloace pentru scopurile lor și fac asta cu îngâmfare, trufie, înfumurare, orgoliu. Acesta e reversul întunecat al mândriei , care nu face cinste omului ci doar creează iluzia unei false superiorități și a unui gol în propria personalitate.