Meseria de părinte

Meseria de părinte
Prof. înv. primar Boian Mircea-Vasile
Școala Gimnazială Vad, jud. Cluj

Lumea contemporană, nu numai prin ritmul rapid impus schimbării, ci şi prin complexitatea ei, pune în faţa oamenilor de toate vârstele noi probleme de ordin economic, cultural, ştiinţific. Acestei societăţi trebuie să-i facă faţă copilul de azi şi familia sa. Educaţia este chemată să găsească soluţii, prin care omul să se adapteze rapid şi eficient la societatea viitorului.
Pecetea pe care părinţii o lasă asupra structurii şi profilului spiritual-moral al personalităţii propriilor copii se menţine toată viaţa. Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta direct, prin acţiuni dirijate, sau indirect, prin modele de conduită oferite de către membrii familiei, precum şi prin climatul psihosocial existent în familie. ,,Cei şapte ani de acasă” constituie primul model social cu o influenţă hotărâtoare asupra celor mici.
Este unanim recunoscut faptul că strategiile educative la care se face apel în familie, determină, în mare măsură, dezvoltarea personalităţii, rezultatele şcolare, comportamentul sociomoral. Se diferenţiază trei grupe de greşeli educative ale părinţilor: grija excesivă, severitatea excesivă şi indiferenţă. În familiile cu părinţi hiperprotectori, copiii sunt neliniştiţi, fricoşi, dependenţi, greu adaptabili. Principala consecinţă se exprimă într-un comportament lipsit de iniţiative, instalarea unei temeri nejustificate de acţiune şi mai ales de consecinţele ei, timiditate exagerată. În cazul în care avem de a face cu părinţi inconsecvenţi, oscilanţi, care trec de la asprime exagerată, la exces de protecţie, îngăduinţă şi răsfăţ, copiii au dificultăţi în exprimare, tulburări de echilibru emoţional şi afectiv. Unii părinţi ţin să-şi vadă realizate propriile lor aspiraţii, dorind chiar să le impună o anumită profesie. Grav este şi dezinteresul faţă de educaţia copilului. Dacă tatăl este prea exigent, iar mama prea indulgentă, nu se poate realiza educaţia, în subconştientul copilului născându-se opoziţia tată-mamă. Când ambii părinţi sunt exagerat de severi, climatul educativ va fi aspru, copilul va avea stări de neîncredere în forţele proprii, va fi impulsiv, gata de apărare sau se va lăsa pedepsit pentru orice. Afirmând că ,,Facem totul ca să scoatem din el un om deosebit!" sau ,,Trebuie să facă ceea ce eu nu am făcut pentru că nu am avut condiţiile necesare!", părinţii trebuie să înţeleagă că, dincolo de intenţia bună, maniera în care procedează poate să conducă la rezultate contrare celor scontate.
Metoda cea mai adecvată pentru educaţia celui mic este dialogul constructiv, care poate avea loc în orice împrejurare. Copilului îi place să i se acorde multă atenţie, astfel putându-se afirma. O educaţie sănătoasă, fără corecţii punitive, îl poate face să devină deschis la nou, adaptabil, creativ, comunicativ, tolerant, responsabil, împlinit şi fericit.
Copiii sunt viitorul omenirii. De felul în care ne creștem și educăm urmașii depinde lumea de mâine. Poate fi o lume a progresului, a concordiei, sau o lume măcinată de conflicte, de ură și distrugeri. Trăim într-un prezent vulcanic în care grija pentru educație și pentru copii este o soluție a polarizării eforturilor și un prilej de conlucrare la nivel național și internațional. Toate popoarele își iubesc copiii și toți părinții sunt ocrotitorii vlăstarelor lor. În câmpul preocupărilor pentru creșterea intervenției educative se pot întâlni toate națiunile și toți adulții responsabili. Devine tot mai necesar să se identifice soluții pentru ca toți copiii să aibă acces la educație și să participle la viața socială, să se integreze în societate și să fie cât mai adaptați. Acesta este un drept al tuturor copiilor, dar și o obligație a tuturor adulților.
Educația este procesul prin care oamenii se străduiesc să le transmită copiilor lor cunoștințele cu greu dobândite și aspirațiile lor pentru o lume mai bună. Acest proces începe imediat după naștere, părinții învățând copilul să se comporte conform cerințelor culturii lor.
Jocul reprezintă forma de activitate principală a copilului, prin intermediul căreia acesta achiziționează și exersează, într-un mod plăcut, o serie de comportamente și cunoștințe.
Toți părinții au avut măcar o dată dificultăți în a-l sustrage pe copil de la jocul său pentru a-i da să mănânce sau a-l îmbrăca! Pentru copil, aceste ultime activități nu sunt plăcute, dar părintele poate îmbunătăți această situație. Poate să creeze câte o poveste pentru fiecare element de vestimentație și pentru fiecare fel de mâncare. Chiar și prepararea mâncării, cu ajutorul copilului, poate fi amuzantă. Dacă vrei ca un copil să facă ceea ce trebuie să facă, prezintă-i această sarcină într-o formă amuzantă! Să nu faci nimic din ceea ce copilul poate să facă singur!
Această ultimă regulă are beneficii pe durată îndelungată. Nu sunt puțini părinții sau institutorii care devin ,,sclavii” copiilor, considerându-i ființe care nu pot îndeplini anumite sarcini.
Să apelăm la următoarea analogie: un copil are gâtul inflamat și cere cu disperare înghețată; dragostea înseamnă să-i cumperi înghețată deși ești convins că nu este sănătos pentru el, dar nu reziști rugăminților și ,,suferinței” sale psihice. Dragostea responsabilă înseamnă să nu-i cumperi acea înghețată pentru că preferi să experimenteze acum o suferință psihică ce va dispărea, decât să se îmbolnăvească!
Copiii învață mult din aceste reacții, în funcție de intensitatea și forma lor: contact vizual, mimică, gesturi, cuvinte, intonația cuvintelor, tonalitate afectivă asociată etc.
Vedem părinți care nu-și pot stăpâni copiii atunci când intră într-un magazin sau când trec pe lângă o vitrină și putem asista la scene în care copilul ,,urlă” că vrea o jucărie, iar părintele îi spune că nu poate să i-o cumpere. Reacțiile adultului la astfel de comportamente pot fi extrem de diverse:
• reacție agresivă: ,,Taci că te plesnesc!”
• reacție pasivă: ,,Gata, ia-o și nu mai plânge!”
• reacție asertivă: ,,Eu nu pot să stau de vorbă cu tine dacă țipi într-una și nu știu ce te deranjează, de fapt. Poți să te oprești din plâns să vorbim?”
Din reacția adultului, copilul poate înțelege ce comportament să adopte sau la ce comportament să renunțe, dacă l-a achiziționat deja, ce comportament să achiziționeze și să exerseze, dacă nu dispune de el, astfel orice situație conflictuală poate fi o bună ocazie de achiziționare de comportamente sociale noi.
Sunt foarte periculoase comportamentele agresive ale adultului, de tipul câștig- pierdere, chiar și atunci când glumește deoarece copilul are nevoie de afecțiune și orice ,,șantaj” afectiv, ca metodă de educație, va avea repercursiuni nebănuite în evoluția sa psihică ulterioară.
Părinții trebuie să înțeleagă că, prin atenția care o acordă copiilor, influențează și conduc comportamentul acestora și că atenția pe care o acordă poate să fie într-o manieră pozitivă sau negativă. Ei trebuie să învețe să acorde atenție pozitivă în special, pentru a stimula comportamentul pozitiv al copiilor, pentru a-i determina să învețe noi comportamente, pentru a-si dezvolta încrederea în sine. Pentru comportamente nedorite, părinții trebuie să învețe să stabilească reguli clare, precise, introduse treptat și că în orice situație există alte modalități decât pedepsele și abuzul fizic.
Copiii sunt cea mai mare resursă umană a oricărei culturi și,pentru buna dezvoltare, trebuie angrenate organismele sociale, începând cu familia, școala, societatea.

Bibliografie:
• Păun, E. ; Iucu, R, ; Educația Preșcolară în România, Editura Polirom, București, 2002;
• Petrovai, D.; Petrică, S.; Cum îi ajutăm pe copii să meargă fericiți la școală?, Editura Miniped, București, 2013.
• Revista Învățământului Preșcolar, Nr. 1- 2, 2008;