Metoda didactică, între tradiţional şi modern, în actul de predare-învaţare

Metoda didactică, între tradiţional şi modern,
în actul de predare-învaţare

Secretar: Balogh Monica
C. N. „O. Goga” Marghita

„A învăţa pe copil nu înseamnă să-i dăm adevărul nostru, ci să-i dezvoltăm propria gândire, să-l ajutăm să inţeleagă cu gândirea lui lumea” ( I. Cerghit)
1. Conceptul de metodă didactică
Metodele didactice reprezintă un ansamblu de procedee şi mijloace integrate la nivelul unor acţiuni implicate în realizarea obiectivelor pedagogice. Etimologia cuvântului delimitează semnificaţia termenului: metodă, în limba greacă, înseamnă cale spre (odos = cale, metha = spre).
Conceptul pedagogic de metodă didactică defineşte o acţiune cu funcţie (auto) reglatorie
proiectată conform „unui program care anticipează o suită de operaţii care trebuie îndeplinite în vederea atingerii unui rezultat determinat”. (De Landsheere, Gilbert)
În ştiinţă, metoda este definită ca o „cale de cunoaştere” care produce informaţii, strategii, principii, legi, paradigme.
În pedagogie, metoda devine o „cale” necesară pentru dobândirea cunoştinţelor şi capacităţilor proiectate la nivelul obiectivelor procesului de învăţământ prin valorificarea principiilor specifice de proiectare şi de realizare a activităţii didactice, în termeni de comunicare – cunoaştere – creativitate.
Specialiştii în metodologia didactică ne dezvăluie funcţiile specifice pe care le deţin metodele:
- funcţia cognitivă – metoda constituie calea de acces a elevului spre adevăratele proceduri de acţiune, spre însuşirea ştiinţei şi tehnicii, a culturii şi comportamentelor umane, devenind astfel o curiozitate pentru el – cercetează, descoperă.
- funcţia formativ – educativă – metoda supune exersare şi elaborarea diverselor funcţii psihice şi fizice ale elevului; se formează deprinderi, capacităţi, comportamente.
- funcţia instrumentală – metoda serveşte drept tehnică de execuţie.
- funcţia normativă – metoda arată cum trebuie să procedeze pentru obţinerea celor mai bune rezultate.
2. Trecerea de la metode tradiţionale la metode interactive
Metodele de învăţământ sunt un element de bază al strategiilor didactice, în strânsă legatură cu mijloacele de învăţământ şi cu modalităţile de grupare a elevilor. De aceea, opţiunea pentru o anumită strategie didactică condiţionează utilizarea unor metode de învăţământ specifice.
O variantă de clasificare a metodelor educaţionale se poate raporta la istoricul lor în procesul didactic, si anume:
- metode tradiţionale;
- metode moderne;
Metodele tradiţionale pot fi păstrate cu condiţia reconsiderării şi adaptării lor la exigenţele învăţământului modern. Acestea pot evolua spre modernitate în măsura în care secvenţele procedurale care le compun permit restructurări inedite sau când circumstanţele de aplicare a acelei metode sunt cu totul noi. În unele metode moderne surprindem secvenţe destul de tradiţionale sau descoperim că variante ale acestei metode erau de mult timp cunoscute.
O metodă este considerată modernă în măsura în care cultivă însuşirile fundamentale necesare omului de azi și mai ales de mâine: independenţă, spirit critic, gândire creatoare, aptitudini, atitudini exploratoare etc. .
În ultima perioadă, metodologia didactică a înregistrat evoluţii spectaculoase aliniindu-se la situaţiile şi exigenţele noi, complexe ale învăţământului contemporan. Se doreşte trecerea de la didactica „tradiţională” în care predarea a funcţionat ca scop în sine, fiind centrată pe „transmiterea”, „expunerea”, „comunicarea” cunostinţelor, la învăţământul modern care caută să păstreze un echilibru între munca individuală şi lucrul în grup, să îmbine învăţarea individuală cu învăţarea interdependentă, prin cooperare sau colaborare, să asocieze exerciţiul individual exerciţiului interacţiunii cu ceilalţi. Voi prezenta mai jos cele două modele de învăţare, prin comparaţie:
Modelul clasic Modelul modern

1. Memorarea şi reproducerea (cât mai fidelă) a cunoştinţelor transmise de cadrul didactic Apel la experienţa proprie

2. Competiţia între elevi cu scop de ierarhizare Promovează învăţarea prin cooperare
3. Studiul individual al elevului Pune accent pe dezvoltarea gândirii în
confruntarea cu alţii
4. Profesorul asigură însuşirea temeinică şi
sistematică a cunoştinţelor predate Profesorul este partener în învaţare
5. Elevul încearcă să reţină şi să reproducă
ideile auzite Elevul exprimă puncte de vedere proprii
referitoare la o problemă
6. Elevul acceptă informaţia dată Elevul îşi pune intrebări cu scopul de a
înţelege lucrurile, de a realiza sensul unei
idei
7. Slabă participare, neimplicare, lipsă de
iniţiativă, conformism, supunere Iniţiativă, spirit întreprinzător

8. Elevul este dirijat în gândire şi acţiune Elevul este cutezant, îşi asumă riscurile, participare şi implicare personală, gândire liberă, creativă, critică
9. Măsurarea şi aprecierea cunoştinţelor (ce
ştie elevul) Măsurarea şi aprecierea capacităţilor (ce ştie şi ce poate să facă elevul)
10. Accent pe aspectul cantitativ (cât de multă
informaţie deţine elevul) Accent pe elementele de ordin calitativ (sentimente, atitudini)

Astăzi, competenţa profesională în învăţământ este mai complexă deoarece un cadru didactic responsabil atrage elevii, îi motivează, îi activează, îi incurajează pe cei timizi, retraşi, neîncrezători, să înveţe împreună cu ceilalţi şi totodată să-şi împărtăşească experienţele de învăţare şi cunoaştere, mai precis pune bazele învăţării prin cooperare. „Odată cu dezvoltarea cooperării sociale între copii (8 – 12 ani), copilul ajunge la relaţii morale noi, întemeiate pe respectul reciproc conducând la o anumită autonomie; activitatea în grup oferă de 4- 5 ori mai multe posibilităţi de manifestare a elevului decât conducerea frontală în cadrul unei ore cu durată similară”. (J. Piaget) Astfel, această formă de învăţare este o continuă provocare pentru copii deoarece maximizează propria învăţare.
Aşadar, beneficiile învăţării prin cooperare se pot rezuma la faptul că elevii învaţă: să ia
iniţiative, să îşi construiască opinii, să le argumenteze şi să le împărtăşească, să asculte activ, să accepte opinii, să ofere sprijin şi să primească sprijin.
Abilităţile cadrului didactic care promovează predarea – învăţarea prin cooperare într-un
învăţământ modern ar trebui să fie:
- organizează şi dirijează învăţarea, o orchestrează şi o regizează;
- facilitează şi moderează activitatea de învăţare;
- ajută elevii să înţeleagă lucrurile şi să le explice;
- responsabilizează elevii în vederea funcţionării optime a grupului;
- formează, la elevi, unele abilităţi sociale care favorizează interacţiunea şi cooperarea în realizarea învăţării;
- acceptă şi stimulează exprimarea unor puncte de vedere diferite într-o problemă;
- este partener în învăţare;
Metodele activ – participative solicită o bună organizare a situaţiilor de învăţare, elevii
depinzând într-un mod pozitiv unii de alţii; această interdependenţă conducându-i la devotament faţă de grup.
Bunul mers al procesului de învăţământ şi rezultatele obţinute depind de metodele utilizate. Studiind problema metodelor active, pedagogul B. F. Skinner „susţine folosirea metodei învăţământului prin acţiune, prin exerciţii spontane, independente; exerciţiile să fie mereu noi şi de dificultate crescândă, să trezească curiozitatea şi interesul elevilor”.

BIBLIOGRAFIE:
1. Bocos M. - Instruire interactivă, Cluj Napoca, Ed. PUC, 2002
2. Leonte Rodica; Stanciu Mihai – Strategii activ – participative de predare – învăţare în ciclul primar, Bacău, Ed. C.C.D., 2004