Metode de evaluare

Metode de evaluare

Metodele de evaluare reprezintă căi alese de evaluator pentru a
culege datele necesare procesului de evaluare.
Cel mai relevant criteriu de clasificare a metodelor de evaluare
este cel istoric, criteriu utilizat și de C. Cucoș (2009, p.439),
potrivit căruia metodele de evaluare sunt metode tradiționale și
metode de evaluare complementare sau alternative. Tradiționale
deoarece au fost conservate în timp și sunt utilizate frecvent
deoarece asigură control cadrului didactic asupra nivelului de
pregătire al clasei, o apreciere amănunțită, o ierarhizare.
Metodele moderne s-au impus în practica școlară în ultimii ani
și se utilizează simultan cu cele tradiționale, ori în
completarea acestora.
Nu de puține ori, practica mi-a demonstrat că îmbinarea metodelor
tradiționale de evaluare cu cele complementare asigură realizarea
unei imagini globale a capacităților elevilor. Opțiunea pentru o
metodă sau alta dinte metodele de evaluare cunoscute (tradiționale
și complementare) reprezintă rezultanta mai multor factori și
anume: scopul și obiectivele evaluării, tipul acesteia,
conținuturile supuse aprecierii, particularitățile de vârstă
ale copiilor, dar și dorința de a exersa și practica sau
experimenta diverse metode de evaluare, diverse modalități de
îmbinare a tradiționalului cu modernul.
S-a constatat că fiecare metodă, tehnică sau instrument de
evaluare prezintă avantaje și dezavantaje deoarece urmărește
capacități cognitive diferite și, în consecință, nu oferă
toate aceleași informații privind procesul instructiv- educativ.
Deci nici o metodă nu poate fi universal valabilă pentru toate
tipurile de competențe și pentru toate conținuturile. Raporturile
dintre metode este unul dinamic, se poate schimba în funcție de
context, uneori, unele din acestea pot fi metode cu ajutorul cărora
este condus procesul de evaluare, în timp ce în alte împrejurări
pot deveni mijloace de culegere, prelucrare a informațiilor sau de
comunicare profesor-elev.
Utilizarea metodelor de evaluare complementare încurajează crearea
unui climat de învățare plăcut, relaxant, elevii fiind evaluați
în mediul obișnuit de învățare. Însă și aceste metode
prezintă anumite lipsuri și dezavantaje, de aceea se propune
combinarea cu metodele tradiționale, astfel încât evaluarea să
fie imagine cât mai reală a cunoștințelor și competențelor pe
care le dețin copiii. Astfel, evaluarea se realizează într-un
cadru deschis, degajat, permisiv care inspiră copiilor dorința de
a participa la astfel de activități fără teama de eșec.

I.2.1. Metode tradiționale de evaluare
Metodele tradiționale de evaluare sunt: probele orale, probele
scrise și probele practice.
Probele orale prezintă avantajul că favorizează dialogul, copiii
având posibilitatea de a-și argumenta răspunsul. De aceea sunt
cele mai utilizate metode de evaluare. Profesorul poate interveni
completând sau corectând răspunsurile copiilor. De asemenea, tot
ca și avantaj este faptul că se realizează un feed-back imediat
și eventualele erori, confuzii sau nelămuriri pot fi corectate
imediat. Ca și dezavantaj, în utilizarea acestor probe trebuie
ținut cont de niște limite precum: gradul de dificultate al
întrebărilor, starea afectivă a profesorului, indulgența sau
exigența exagerată a profesorului, emotivitatea copiilor.
Pentru că elevii au posibilitatea de a-și justifica răspunsul,
participând la confruntarea de idei și opinii în cadrul grupului,
această metodă ajută profesorul să-și dea seama nu doar despre
ceea ce știe copilul, dar și cum gândește, cum se exprimă, cum
face față unor situații problematice diferite de cele întâlnite
pe parcursul instruirii.
Evaluarea orală se realizează în special prin metoda
conversației. Aceasta se realizează într-o formă mai complexă,
utilizându-se mai ales conversațiile frontale. Utilizată corect,
aceasta dezvoltă capacitatea de sinteză, contribuie la însușirea
temeică a cunoștințelor, la sistematizarea acestora.
Activitățile de dialog, realizate prin metoda conversației, se
planifică după ce în prealabil se desfășoară activități de
observare, lecturi după imagini, jocuri didactice, povestiri, după
un ciclu de activități cu aceeași temă, pentru a evalua
cunoștințele copiilor, pentru a sintetiza, fixa și verifica
cunoștințele dobândite în legătură cu o anumită categorie de
exerciţii, probleme sau aplicaţii.
Și în cadrul activităților matematice, evaluarea orală se
realizează, de asemenea,, prin metoda conversației și oferă
informații despre nivelul de formare a structurilor verbale prin
limbaj matematic, folosit ca suport al acțiunii” (Gherghina D.și
colab., p. 111, 2007)
În cadrul evaluării orale, utilizez cu succes și frecvent
metoda,,Turul galeriei ”, după realizarea de către copii a unor
lucrări cu sarcini în grup, solicit fiecărui grup să expună
rezultatele activității și apoi, copiii fiecărui grup
îndeplinesc roluri de autori și interpreți. Primii își
argumentează modul de realizare a lucrărilor, cum au participat
fiecare la realizarea acestora, iar ceilalți copii fac aprecieri,
interpretează, oferă sugestii sau iși spun propriile lor păreri
despre lucrările grupului respectiv. Rolurile se schimbă, fiecare
grup devenind la rândul lui autor și interpret.
Probele scrise sunt, de fapt, orice fel de lucrări realizate în
scris, concretizate în fișe individuale sau caiete de muncă
individuale, caiete speciale), alcătuite pe diverse domenii de
cunoaștere. Prin aceste probe scrise, copiii „au șansa să-și
prezinte achizițiile la care au parvenit fără intervenția
profesorului, în absența unui contact direct cu acesta.”(Cucoș
C., 2009, p.441). Probele scrise prezintă unele avantaje: verifică
un număr mai mare de elevi în același timp, avantajează copii
timizi aceștia lucrând în ritmul propriu, raportează rezultatele
la un criteriu unic de validare. Dezavantajele acestor metode se
concretizează în feedback mai slab în sensul că profesorul nu
mai poate direcționa copiii prin întrebări ajutătoare și
eventualele erori nu mai pot fi clarificate și corectate pe loc.
Aceste probe sunt preferate probelor orale pentru că oferă
posibilitatea unei măsurări rapide, mai exacte și mai obiective a
performanțelor copiilor, în comparație cu alte probe de evaluare
și operează cu bareme clare de interpretare a rezultatelor.
Testele docimologice sunt instrumente de evaluare scrisă, prin
itemii pe care îi conțin acoperind o arie mai mare de
conținuturi.,,Elaborarea unui test presupune: stabilirea scopului
(diagnostic sau pronostic) determină structura și conținutul
acestuia; selectarea conținuturilor și a obiectivelor care vor fi
vizate prin intermediul testului; formularea itemilor (partea cea
mai laborioasă a testului); stabilirea unei grile de corectare care
să includă răspunsurile corecte pentru fiecare item, elaborarea
baremului de corectare ce va permite evaluarea precisă și
nediscriminatorie; revizuirea testului” (Chirilă, p. 239, 2012)

I.2.2. Metode complementare de evaluare

Observarea sistematică este centrată pe fiecare copil și constă
în urmărirea atentă a comportamentului unui copil cu scopul de a
depista aspectele sale caracteristice, fără a interveni în vreun
fel. Este una dintre metodele cu cea mai mare aplicabilitate,
observarea realizându-se în mediul lor firesc, natural, fără ca
elevul să simtă că este evaluat.
Această metodă reprezintă o bună modalitate de a urmări
progresul copiilor privind nivelul de pregătire, interesele
manifestate, aptitudinile copiilor, participarea la activitățile
clasei, atitudinea față de învățătură. Este modalitatea prin
care profesorul apreciază nivelul la care se află elevul la un
moment dat, dar și schimbările și progresul care a intervenit pe
parcursul instruirii.
Rezultate culese se consemnează în fișa de evaluare care
înregistrează date despre evenimente importante din modul de
acțiune sau comportamental al copilului. Eficiența metodei este
completată de analiza observațiilor și interpretarea
fundamentată științific din punct de vedere psihopedagogic.
Dezavantajul este că necesită mult timp și uneori datele pot fi
notate în mod subiectiv.
Autoevaluarea sau autoaprecierea urmărește construirea imaginii de
sine a copilului. Încă de la grădiniță trebuie formată
copilului capacitatea de a-și aprecia singur și obiectiv
rezultatele. În acest sens noi trebuie să-l ajutăm dându-i
niște criterii de autoapreciere, să îl ajutăm să le
înțeleagă și să le interiorizeze, verbalizându-le. Prin
încurajarea permanentă a elevului, prin întărirea încrederii
în forțele propii, prin puterea exemplului, fiindcă la această
vârstă conduita este direcționată de imaginea oferită de adult.
Autoevaluarea este o modalitate de evaluare ce permite elevului
să-și aprecieze propriile performanțe în raport cu obiectivele
operaționale și are valențe formative. În acest fel copilul va
înțelege mai bine obiectivele și conținutul sarcinii pe care o
are de realizat și felul în care este valorizat efortul său de
rezolvare a sarcinii. Capacitatea de autoevaluare este foarte
importantă pentru formarea la elevi a unor imagini realiste aupra
posibilităților și limitelor lor.
Introduse în actul de evaluare al activității
instructiv-educative, alături de metodele tradiționale de
evaluare, aceste metode complementare prezintă următoarele
avantaje:
• „stimulează implicarea activă în sarcină a copiilor
• asigură o mai bună punere în practică a cunoștințelor,
exersarea priceperilor și capacităților în variate contexte și
situații
• oferă o perspectivă de ansamblu asupra activității elevului
pe o perioadă mai lungă de timp, depășind neajunsurile altor
metode tradiționale de evaluare cu caracter de sondajîn materie
și între copii
• asigură un demers interactiv al actelor de predare-învățare,
adaptat nevoilor de individualizare a sarcinilor de lucrupentru
fiecare copil, valorificând și stimulând potențialul creativ și
originalitatea acestuia
În concluzie, atât metodele tradiționale cât și cele
complementare contribuie la realizarea actului evaluativ.Profesorul
poate să aleagă din metodele de evaluare pe cele care i se
potrivesc, îmbinând tradiționalul cu complementarul pentru a
fructifica rezultatele și aspectele calitative ale acestora.
BIBLIOGRAFIE
1. Chirchev E., Nicoară M., 1965, „Particularități de vârstă
ale preșcolarilor”, Editura Didactică și Pedagogică,
București
2. Cucoș C., „Pedagogie”, 1996, Editura Polirom Iași
3. Cucoș C. Și colaboratorii, 2009, „Psihopedagogie pentru
examenele de definitivare și grade didactice”, Editura Polirom
Iași
4. Dumitru G. Și colaboratorii, 2007, „Metodica activităților
instructiv-educative în învățământul preșcolar”, vol. I,
Editura Didactica Nova Craiova