METODE INTERACTIVE UTILIZATE LA ORELE DE CHIMIE

METODE INTERACTIVE UTILIZATE LA ORELE DE CHIMIE

Unul din obiectivele majore ale învăţământului românesc de astăzi este centrarea demersului didactic asupra elevului. În acest context, rolul decisiv revine profesorului, el fiind cel care creează lecţia în ansamblul ei, organizează situaţiile de învăţare, mediază relaţia elevului cu sursa de învăţare, moderează relaţiile dintre elevi, colaborează cu fiecare dintre ei sau cu grupul lor, îi ajută în rezolvarea sarcinilor de lucru devenind un partener în procesul de învăţare.
Reforma învăţământului are ca „nod gordian” al reuşitei atitudinea educatorilor faţă de diferitele dimensiuni ale schimbării. Prin profesia lor, educatorii sunt cei care dau viaţă transformărilor proiectate la nivelul sistemului de învăţământ prin reforme care vizează calitatea educaţiei.
Didactica actuală recomandă trecerea responsabilităţii de la profesor la elev. În acest sens elevul trebuie să exprime puncte de vedere proprii, să realizeze un schimb de idei cu ceilalţi, să argumenteze şi să-şi susţină punctele de vedere, să pună şi sa-şi pună întrebări cu scopul de a înţelege, de a realiza sensul unor idei, să coopereze în rezolvarea problemelor şi a sarcinilor de lucru. Rolul profesorului este de a facilita şi intermedia învăţarea, de a ajuta elevii să înţeleagă şi să explice punctele de vedere proprii, de a fi partener în învăţare. Învăţarea se realizează în acest context prin formarea de competenţe şi deprinderi practice şi prin cooperare, iar evaluarea va viza măsurarea şi aprecierea competenţelor (ce poate să facă elevul cu ceea ce ştie). Accentul în procesul de evaluare se mută de pe aspectul cantitativ (cât de multă informaţie deţine elevul) pe aspectul calitativ(valori, atitudini).
În rândul deciziilor de ordin practic pe care trebuie să le ia profesorul se numără şi cele cu privire la alegerea metodelor, procedeelor, mijloacelor de învăţământ ce urmează a fi utilizate în cadrul lecţiilor. Definirea metodologiei adecvate şi compatibile situaţiei concrete constituie un moment relevant pentru competenţa şi ingeniozitatea pedagogică a profesorului. Este o cerinţă primordială ca el să dovedească capacitate de integrare în lecţiile sale a celor mai recente achiziţii atât sub raportul informaţiei de specialitate cât şi sub acela al metodologiei şi tehnologiei de instruire cât mai avansate. Acest lucru înseamnă a examina cu atenţie, din perspectiva alternativei strategice alese, disponibilităţile metodice şi resursele materiale necesare atingerii obiectivelor propuse; înseamnă a trece la stabilirea metodelor şi procedeelor adecvate precum, la găsirea combinaţiei optime de utilizare a acestora şi nu în ultimul rând la perfecţionarea metodelor şi procedeelor didactice.
Perfecţionarea metodelor de învăţământ este determinată de idealul educaţional al societăţii actuale ce constă în „ dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi creative”
Utilizarea metodelor de învăţare activă nu reprezintă altceva decât o ilustrare a nevoii pe care o resimte şcoala de a-şi adapta demersurile la o societate într-o rapidă evoluţie.
Conceptul de învăţare activă presupune implicarea mult mai intensă a elevilor şi un adevărat parteneriat al acestora cu profesorul. Metodele centrate pe elev conferă profesorului alte roluri în procesul didactic. El nu trebuie atât să transmită cunoştinţe cât să organizeze învăţarea care se realizează prin eforturile directe ale elevilor. În învăţarea activă profesorul este asemănat adesea cu un antrenor care doar mobilizează, stimulează elevii să-şi dezvăluie şi sa-şi valorifice resursele.
Devenit subiect al educaţiei, elevul se dezvoltă prin acţiuni, prin activitate personală, perfecţionându-şi tehnici care, aplicate în învăţare, îi măresc şansele de reuşită.
Predarea este o activitate de organizare şi conducere a situaţiilor de învăţare, realizându–se prin precizarea obiectivelor–cadru, a obiectivelor de referinţă, a conţinuturilor, a strategiilor şi metodelor de învăţare .
Eficienţa predării creşte dacă elevii sunt angajaţi în elaborarea cunoştinţelor şi dacă metodele sunt îmbunătăţite, în funcţie de informaţiile primite prin feedback. Profesorul are rolul de a proiecta, de a organiza şi dirija procesul de predare - învăţare, precum şi de a –i controla eficienţa, prin evaluarea rezultatelor. Eficienţa procesului de predare este influenţată de mai mulţi factori, dintre cei mai importanţi sunt stilul de predare al profesorului şi atitudinea elevilor faţă de stilul folosit. Pentru a determina eficacitatea predării, ca formă de comunicare didactică, o putem raporta la trei modele mai importante.
Modelul comunicării unidirecţionale-în cadrul acestuia, profesorul este unicul emiţător de informaţie, iar elevul o receptează, o învaţă urmând apoi controlul profesorului. Acesta are rolul dominant în comunicare şi îl interesează prea puţin cum receptează fiecare elev informaţia , întrucât el se adresează grupului şi nu poate cunoaşte diferenţele individuale de receptare cognitivă şi efectivă a informaţiei. Stilul dominator, autoritar nu oferă posibilitatea dezvoltării gândirii independente şi a iniţiativei elevilor .
Modelul bidirecţional are ca sursă principală de informaţie tot profesorul, elevul limitându-se la adresarea de întrebări, rolul dominator al profesorului în procesul comunicării fiind diminuat. Informaţiile primite de profesor de la elev au rolul de autoreglare şi perfecţionare a comunicării, profesorul având având posibilitatea să adreseze informaţia şi anumitor grupuri de elevi cu posibilităţi asemănătoare de receptare. Deşi modelul bidirecţional este superior celui unidirecţional, pentru că şi elevii sunt activizaţi într-o anumită măsură, totuşi elevii nu comunică între ei, iar învăţământul se bazează tot pe transmiterea informaţilor .
Modelul multidirecţional se caracterizează prin faptul că profesorul nu mai este singura sursă de informaţie, întrucât în timpul comunicării intervin şi elevii, oferind grupului (clasei ) informaţii obţinute pe baza studierii anterioare a bibliografiei, sau în urma unor cercetări, experimentări . În aceste condiţii, opiniile lor sunt deosebit de importante, fiind receptate cu interes de către profesor, care le completează, le corectează sau le acceptă, dacă sunt bune .
Stilul integrat al profesorului este centrat în modelul multidirecţional, prin iniţiativa elevilor şi a grupurilor de studiu sau de cercetare. Profesorul îi ajută pe elevi să iniţieze acţiuni şi să le analizeze ridicându-se de la concret la abstract, îi stimulează să redescopere ştiinţa le împărtăşeşte din experienţele lui, le acceptă punctele de vedere, le arată lacunele din cunoştinţe, le dirijează activitatea în mod discret, adresându-le întrebări de gândire, le creează motivaţii şi, printr-un efort comun cu ei, formulează concluzii .
O asemenea comunicare didactică permite un dialog autentic, creează o atmosferă de toleranţă şi respect de cooperare fructuoasă de coeziune afectivă, de confruntare academică a opiniilor şi concepţiilor .
Elevii învaţă să gândească, să comunice, să formuleze raţionamente, să analizeze, să compare şi să sintetizeze, să adreseze întrebări să construiască răspunsuri şi să aplice cunoştinţele. La acest stil de comunicare profesorul va ajunge treptat, în funcţie de maturizarea intelectuală a elevilor şi de pregătirea acestora pentru cercetare şi dialog creând în acelaşi timp o relaţie de simpatie de respect şi încredere între el şi elevi, pe de o parte şi între elevi pe de altă parte .

Bibliografie :
1. Vlăsăceanu , L. ,, Elaborarea , organizarea şi predarea conţinutului învăţământului , în Sinteze pe teme de didactică modernă , 1984
2. Neacşu , I. , Instruirea şi învăţarea , Editura Didactică şi Pedagogică , Bucureşti , 2002
3. Popescu , V. ,, Succesul şi insuccesul şcolar , în Revista de Pedagogie nr. 12 1991 – şi 1-4 1992
4. Otilia Păcurari , Anca Târcă , Strategii didactice inovative , Bucureşti ,2003