Metode şi mijloace de învăţământ utilizate în educaţia adulţilor

Metode şi mijloace de învăţământ utilizate în educaţia
adulţilor

Educaţia este o formă de adaptare a omului la lume şi a lumii la
om, dar această adaptare se face printr-un model interior,
tridimensional, de cunoaştere, apreciere şi acţiune.
Educaţia adulţilor este nu numai un proces de asimilare, de
interiorizare, de dezvoltare, ci şi un proces de restructurare, de
generalizare, de schimbare a relaţiilor dintre adult şi mediu
(social, de muncă, familial etc.). Adultul are uneori o atitudine
pasivă faţă de învăţare, generată de reticenţa la schimbare
şi de teama de a nu face faţă exigenţelor învăţării sau de a
i se diminua prestigiul social. Educaţia adulţilor este un proces
de cunoaştere, dar mai ales o acţiune practică de valorificare
şi aplicare a cunoştinţelor şi a experienţelor de viaţă.
Experienţa de viaţă acumulată de adulţi, precum şi nevoia de
exprimare a acesteia impun, în cadrul metodologiei, utilizarea de
forme şi procedee active şi participative, cu accent pe exprimarea
opiniei proprii.
Metodele moderne în educaţia adulţilor sunt considerate
esenţialmente experimentale, deci educaţia se face prin efort
personal, prin participare activă. Ele sunt determinate atât de
specificul acestui public-ţintă, cât şi de particularităţile
acestui tip de educaţie.
Metodele pedagogice recomandate în educaţia adulţilor trebuie să
ţină cont de:
• eterogenitatea grupului ca nivel de pregătire, vârstă,
domeniu de activitate, probleme specifice cu care se confruntă;
• timpul liber limitat;
• fixarea asupra concretului, necesitatea unor activităţi
practice ce pot capta interesul şi pot contribui la rezolvarea
unora dintre problemele cu care se confruntă zilnic;
• valorificarea experienţelor personale;
• rezistenţa la schimbare, flexibilitatea redusă a structurilor
cognitive (schimbarea mentalităţilor);
• necesitatea unor noi comportamente ce au un impact social
puternic;
• evitarea teoretizărilor.
Orice metodă pedagogică activă este inductoare de stări afective
deoarece implică o definiţie şi o distribuţie de roluri, de
manipulare a motivaţiilor, o formă de presiune exercitată asupra
participanţilor. Formatorul se poate confrunta şi cu manifestări
de neîncredere din partea grupului de participanţi, pe care el
trebuie să le înţeleagă în raport cu situaţia în care a pus
grupul în procesul formării.
O metodă este o cale de a atinge un obiectiv.
Demonstraţia presupune a spune sau arăta participanţilor cum
trebuie să procedeze pentru a rezolva anumite sarcini foarte
concrete, în aşa fel încât ei să devină capabili să aplice
imediat cele învăţate. Dezavantajul acestei metode este că ea
oferă o "reţetă" pentru îndeplinirea sarcinilor în care
creativitatea participanţilor este redusă la minimum.
Prezentarea este o tehnică puţin participativă, care presupune
transferul de informaţie către audienţă într-un format şi timp
planificat dinainte. Poate fi în mică măsură interactivă dacă
este urmată de o sesiune de întrebări şi răspunsuri. Este
potrivită atunci când auditoriul este numeros şi timpul limitat.
Eficienţa prezentării depinde de abilităţile prezentatorului şi
de mijloacele vizuale folosite. Este însă limitată de cantitatea
de informaţie care poate fi absorbită de un auditoriu inert.
Cercetările arată că în cel mai bun caz 20% din informaţia
prezentată va fi reţinută imediat după prezentare. Procentele
scad însă şi mai mult dacă auditoriul nu va fi pus în situaţia
de a repeta informaţia sau de a o pune în practică. Pentru a avea
eficienţă maximă, o prezentare nu trebuie să depăşească 30 -
40 minute şi nu trebuie să aducă în discuţie mai mult de trei
idei/ concepte noi.
Lectura presupune furnizarea de texte/ materiale scrise atent alese,
cu un grad mare de relevanţă pentru subiectul studiat, pe care
participanţii sunt rugaţi să le citească şi să le comenteze
în grup. Este o bună tehnică de "rupere de ritm" în timpul unei
prezentări şi poate fi eficientă pentru fixarea informaţiei.
Succesul acestei tehnici depinde de atenţia cu care sunt selectate
materialele şi de modul în care este condusă sesiunea de
comentarii. Avantajul acestei metode faţă de precedentele rezidă
în puterea sporită pe care imaginea o are în raport cu cuvântul
scris sau rostit. Este esenţial ca sesiunile de prezentare de
materiale video să fie scurte şi urmate de sesiuni de discuţie/
comentare dirijate de către formator. Tehnica este utilă atunci
când situaţiile filmate ar fi imposibil de reprodus prin alte
tehnici şi/ sau atunci când resursele sunt limitate (timp,
formatori etc). Ca şi în cazul metodei anterioare, alegerea
materialelor şi modul în care este condusă sesiunea de discuţii
sunt elemente foarte importante. O variantă foarte interesantă
este cea în care materialul filmat prezentat reprezintă chiar
performanţele grupului de participanţi - spre exemplu, într-o
sesiune de dezvoltare a abilităţilor de prezentare, filmarea şi
prezentarea ulterioară a exerciţiilor de prezentare
aparticipanţilor urmate de sesiuni de feedback.
Discuţia de grup este o formă de prezentare mai puţin formală,
care poate fi folosită cu grupuri de cca. 20 participanţi. Ea
presupune timpi alocaţi intervenţiei participanţilor (comentarii,
întrebări, răspunsuri, prezentarea experienţelor personale
etc.), trebuie să fie flexibil planificată astfel încât aceste
intervenţii să nu afecteze materialul prezentat. :în această
formă, este de aşteptat ca informaţia reţinută să fie mai
multă decât în cazul prezentării simple, însă există riscul
monopolizării timpilor de discuţie de către un număr redus de
participanţi mai îndrăzneţi.
Obiectivele discuţiei sunt: implicarea activă a audienţei,
oferirea prilejului pentru schimb de experienţă, facilitarea
prezentării mai multor puncte de vedere, dezvoltarea abilităţilor
de autoexprimare.
Rolul formatorului, pe lângă acela de a prezenta noţiuni
teoretice noi, este cel de a facilita discuţia în sensul de a
implica pe cât posibil toţi participanţii în discuţie, de a nu
permite devierea de la subiect, de a trage concluzii atunci când
este cazul.
Cartonaşe cu răspunsuri. Împărţiţi cartonaşe şi cereţi
răspunsuri anonime la întrebările dvs. Folosiţi cartonaşele cu
răspunsuri ca să economisiţi timp sau ca să uşuraţi
comunicarea cu persoanele ce se simt "ameninţate" de un răspuns
în public. Veţi mai avea avantajul şi că veţi avea opiniile
tuturor scrise, într-un timp scurt.
Tribuna vorbitorilor. Invitaţi un număr mic de participanţi
să-şi prezinte punctele de vedere în faţa sălii. Rugaţi
câţiva participanţi să comenteze de la locurile lor. Folosiţi
aceste "tribune" când timpul permite să insistaţi pe o anumită
problemă ridicată ulterior.
Acvariul (FISH BOWL). Rugaţi o parte a participanţilor să formeze
un cerc de discuţii şi aşezaţi participanţii rămaşi de jur
împrejurul lor, formând un cerc de ascultători. Când discuţiile
(simulările) grupului din centru s-au terminat, invitaţi pe rând
ascultătorii să-şi spună părerea. În acest timp, cei din
mijloc nu au dreptul la replică. Ei vor putea să răspundă la
comentariile ascultătorilor numai după ce aceştia şi-au spus
părerile. Aceasta este o metodă consumatoare de timp dar cea mai
bună metodă de a combina calităţile discuţiilor de grup cu cele
în grupuri mici. Un studiu de caz este descrierea în detaliu a
unei situaţii pe care grupul trebuie să o analizeze pentru a
descoperi problema şi a găsi soluţii. Riscul folosirii studiului
de caz este ca situaţia descrisă să fie percepută de către
participanţi ca fiind nerelevantă pentru nevoile/interesele lor
şi astfel analiza ei să fie făcută superficial, fără
implicare. Rolul formatorului, pe lângă acela de a concepe studiul
de caz, este de a teoretiza rezultatele analizei cazului în aşa
fel încât participanţii să simtă valoarea contribuţiei lor şi
să recunoască valoarea acestui efort pentru atingerea obiectivelor
de învăţare.
Jocul de rol. În jocul de rol participanţii sunt implicaţi direct
în rezolvarea unei situaţii fiind puşi în postura de a-şi asuma
rolurile personajelor implicate. Situaţia descrisă trebuie să
stimuleze interacţiunea dintre participanţi/grupuri. Este o bună
metodă prin care participanţii pot fi puşi în situaţia de a
pune în practică elemente teoretice în situaţii cât mai
apropiate de cele normale. O extensie a tehnicii este aceea a
"schimbului de rol" în cadrul căreia, participanţii trec succesiv
prin mai multe roluri familiarizându-se astfel cu diversele
perspective prin care situaţia poate fi abordată. Jocul de rol dă
ocazia participanţilor să analizeze comportamente şi să
primească feedback specific. Riscurile sunt legate de neasumarea
rolurilor sau, dimpotrivă, de asumarea lor exagerată.
Simularea combină studiul de caz cu jocul de rol în scopul de a
reproduce cât mai fidel posibil o situaţie reală. Scopul este
facilitarea transferului în practică a cunoştinţelor teoretice,
în cadrul unui mediu care deşi reproduce condiţiile reale
rămâne, totuşi un mediu protejat.
Exerciţiul de grup mic. În cadrul grupurilor mici participanţii
sunt puşi să analizeze probleme şi să dezvolte soluţii lucrând
ca şi echipă. Scopul este dezvoltarea abilităţilor de lucru în
echipă şi înţelegerea mecanismelor de funcţionare ale
grupurilor de lucru.
Furtuna de idei (brainstorming): Prin „furtuna de idei" se
urmăreşte producerea unor idei/soluţii sau determi¬narea naturii
conţinutului care va fi discutat. Este o modalitate utilă de a
determina ce ştiu studenţii despre un anumit subiect sau ce
întrebări au legate de el, de sesiunea de studiu (ce vor să
afle). Odată ce ideile sunt listate şi păstrate, se poate reveni
la ele pe parcursul „lecţiei" sau la final, la „recapitulare"
şi sinteză.
Harta minţii (mind mapping) este o tehnică sau un sistem util
organizării gân¬dirii, prin care învăţarea, acumularea şi
crearea unor conţinuturi sau idei complexe pot fi prezentate pe un
suport minim cu o eficienţă maximă pe plan mental. O hartă
mentală este centrată pe un concept sau un cuvânt, iar în jurul
cuvântului-cheie gravitează circa cinci-zece idei principale, care
sunt legate din punct de vedere semantic de acesta, sunt puse în
legătură şi dezvoltate, generându-se „derivaţii" ale lor.
Fiecare cuvânt nou poate să fie luat în considerare şi să
genereze alte cinci-zece idei legate de acele cuvinte,
realizându-se ramificaţii.

Bibliografie:
1. Nicolae Vintanu, „EDUCAŢIA ADULŢILOR”, E.D.P. R.A.
Bucureşti, 1998;
2. Palos, Ramona; Sava, Simona; Ungureanu, Dorel (coordonatori),
“EDUCAŢIA ADULŢILOR” Polirom, Iaşi 2007.