Metode şi tehnici de integrare a copiilor cu cerinţe educative speciale în învăţământul de masă

În ţara noastră, elevii cu cerinţe educative speciale au
învăţat în şcoli speciale, cu cadre didactice pregătite pentru
a lucra cu astfel de copii, dar în ultimii ani, s-a ajuns la
concluzia că procedându-se astfel, aceşti elevi sunt oarecum
excluşi din viaţa socială şi s-a decis întegrarea lor în
învăţământul de masă.
Şcoala, ca instituţie publică de formare şi socializare umană
trebuie să răspundă cerinţelor tuturor elevilor, atât celor
care au un ritm de învăţare şi un potenţial intelectual şi
aptitudinal peste medie, dar şi celor care manifestă deficienţe
de învăţare. Ambele categorii pot fi considerate cu cerinţe
educative speciale şi necesită un program individualizat de
învăţare.
În calitate de profesor, am fost pusă în situaţia de a avea la
clasă elevi cu cerinţe educative speciale şi, în astfel de
situaţii, am încercat să găsesc cele mai bune metode de
predare-învăţare pentru a-i determina pe toţi participanţii la
actul educaţional să se implice conştient în activităţile
derulate.
Am ţinut cont de faptul că elevii integraţi au nevoie de
sprijinul nostru, al cadrelor didactice şi de sprijinul colegilor
de clasă. Ei nu trebuie marginalizaţi în niciun fel, nu trebuie
"uitaţi" în clasă pornind de la ideea că nu vor putea ajunge
niciodată ca şi ceilalţi elevi.
Obiectivul principal al şcolilor de masă în care învaţă elevii
cu CES este asigurarea integrării acestora în mediul şcolar.
Şcoala trebuie să aibă în vedere transformarea elevului într-o
persoană capabilă să-şi creeze propriile procese şi strategii
de raţionament, utile pentru rezolvarea problemelor reale şi
apropiate.
Adaptarea curriculum-ului la nivelul clasei reprezintă una dintre
soluţiile propuse de către factorii abilitaţi. O calitate
esenţială a curriculum-ului şcolar actual este aceea că vizează
un grad mare de flexibilitate, astfel încât să permită fiecărui
copil să avanseze în ritmul său şi să fie tratat în funcţie
de capacităţile sale de învăţare. Pentru aceasta este nevoie ca
formularea obiectivelor, stabilirea conţinuturilor instruirii,
modalităţile de transmitere a informaţiilor în clasă şi
evaluarea elevilor să se facă diferenţiat.
Astfel, în urma analizei amănunţite a evaluărilor iniţiale, am
proiectat conţinuturile individualizat şi diferenţiat, astfel
încât să poată fi înţelese de către elevi, am avut în vedere
faptul că învăţarea trebuie văzută ca un proces la care elevii
participă în mod activ, îşi asumă roluri şi
responsabilităţi.
Planificarea individualizată a învăţării presupune adaptarea
educaţiei la nevoile individuale din perspectiva diferenţelor
dintre elevi. Diferenţierea curriculumului, atât pentru copiii cu
dizabilităţi, cât şi pentru cei cu potenţial de învăţare
ridicat se întemeiază pe aceleaşi premize: sistemul de
învăţământ se poate adapta unor abilităţi şi trebuinţe
diferite; aceleaşi scopuri educaţionale pot fi atinse prin mai
multe tipuri de programe adaptate; realizarea scopurilor
educaţionale este facilitată de selecţia şi organizarea
obiectivelor educaţionale conform diferenţelor individuale;
diferitele trebuinţe educaţionale pot fi întâmpinate prin
oportunităţi educaţionale variate.
Diferenţierea curriculară necesită astfel selecţionarea
sarcinilor de învăţare după criteriul maturităţii
intelectuale, ritmul de lucru şi nu după criteriul vârstei
cronologice. Este nevoie de o adaptare a procesului instructiv
educativ la posibilităţile intelectuale, la interesele cognitive,
la ritmul şi stilul de învăţare al elevului.
Toţi elevii care participă la procesul de educaţie trebuie să
beneficieze de o diferenţiere educaţională pentru că: au
abilităţi diferite, au interese diferite, au experienţe
anterioare de învăţare diferite, provin din medii sociale
diferite, au diferite comportamente afective(timiditate,
emotivitate) au potenţial individual de învăţare, învaţă în
ritmuri diferite, au stiluri de învăţare diferite.
Adapatrea curriculum-ului realizat de cadrul didactic la clasă
pentru predarea, învăţarea, evaluarea diferenţiată se poate
realiza prin:
 adaptarea conţinuturilor, având în vedere atât aspectul
cantitativ, cât şi aspectul calitativ, planurile şi programele
şcolare fiind adaptate la potenţialul de învăţare al elevului
prin extindere, selectarea obiectivelor şi derularea unor programe
de recuperare şi remediere şcolară;
 adaptarea proceselor didactice având în vederea mărimea şi
gradul de dificultate al sarcinii, metodele de predare (metode de
învăţare prin cooperare, metode active-participative, jocul
didactic), materialul didactic(intuitiv), timpul de lucru alocat,
nivelul de sprijin (sprijin suplimentar prin cadre didactice de
sprijin);
 adaptarea mediului de învăţare fizic, psihologic şi social;
 adaptarea procesului de evaluare, având ca finalitate
dezvoltarea unor capacitaţi individuale ce se pot exprima prin
diverse proiecte şi produse (scrise, orale, vizuale, kinestezice).
Modalitatea de evaluare poate fi adaptată în funcţie de
potenţialul individual. Evaluarea trebuie să vizeze identificarea
progresului realizat de elev, luând ca punct de plecare rezultatele
evaluării iniţiale.
Tratarea individualizată a şcolarilor facilitează adaptarea
acestora la cerinţele şi obiectivele procesului
instructiv-educativ şi presupune corelarea între cerinţele
programei şi posibilităţile copiilor.
Tratarea diferenţiată exprimă necesitatea ca organizarea,
desfăşurarea şi evaluarea activităţilor instructiv-educative
să stimuleze dezvoltarea copilului. Sarcinile care se dau
copilului să fie în concordanţă cu însuşirile de
personalitate, care se află în permanent devenire şi
transformare, astfel asigurându-se o amplificare a efortului psihic
şi fizic al copilului.
Diferenţierea se poate face atât prin curriculum, prin extinderea
şi profunzimea cunoştinţelor propuse spre învăţare, cât şi
prin formele de organizare a activităţii şi a metodelor didactice
utilizate. Copiii aflaţi în diferite faze ale insuccesului şcolar
pot fi cuprinşi în activităţi frontale, dar trebuie trataţi şi
individual, cu sarcini de lucru care să ţină seama de
dificultăţile lor.
Cadrul didactic trebuie să pună un accent pe abordarea pozitivă a
comportamentului copiilor, ameliorarea practicilor educaţionale,
cum ar fi: evitarea discriminărilor, a favorizării sau
etichetării copiilor, evitarea reacţiilor impulsive neadecvate, a
ameninţării şi intimidării copiilor, exprimarea încrederii în
posibilităţile fiecărui copil de a reuşi.
În activităţile didactice destinate elevilor cu CES se pot folosi
metodele expozitive (povestirea, expunerea, explicaţia,
descrierea), dar trebuie respectate anumite cerinţe: să se
folosească un limbaj adecvat, corespunzător nivelului comunicării
verbale, prezentarea să fie clară, precisă, concisă, ideile să
fie sistematizate, să se recurgă la procedee şi materiale
intuitive, să se antreneze elevii prin întrebări de control
pentru a verifica nivelul înţelegerii conţinuturilor de către
aceştia şi pentru a interveni cu noi explicaţii atunci când se
impune acest lucru.
Metodele de simulare (jocul didactic, dramatizarea) pot fi aplicate
cu succes atât în ceea ce priveşte conţinutul unor discipline,
cât şi în formarea şi dezvoltarea comunicării la elevii cu
deficienţe mintale şi senzoriale. Implicarea lor cât mai directă
în situaţii de viaţă simulate, trezesc motivaţia şi implică
participarea activă, emoţională a elevilor, constituind şi un
mijloc de socializare şi interrelaţionare cu cei din jur.
Metoda demonstraţiei ajută elevii cu dizabilităţi să
înţeleagă elementele de bază ale unui fenomen sau proces.
Alături de metoda demonstraţiei, exerciţiul constituie o metodă
cu o largă aplicabilitate în educaţia specială, mai ales în
activităţile de consolidare a cunoştinţelor şi de formare a
deprinderilor.
În activitatea educativă a copiilor cu cerinţe educative speciale
se poate folosi cu maximă eficienţă învăţarea prin cooperare.
Lecţiile bazate pe învăţarea prin cooperare permit evaluarea
frecventă a performanţei fiecărui elev care trebuie să ofere un
răspuns în nume personal sau în numele grupului, elevii se ajută
unii pe alţii, încurajându-se şi împărtăşindu-şi ideile,
explică celorlalţi, discută ceea ce ştiu, învaţă unii de la
alţii, realizează că au nevoie unii de alţii pentru a duce la
bun sfârşit o sarcină a grupului.
Integrarea copiilor cu CES se poate realiza nu numai prin
activităţi educative şcolare, ci şi prin activităţi
extracurriculare.
Este necesară o riguroasă planificare, organizare şi
desfăşurare a acestor tipuri de activităţi în relaţie directă
cu posibilităţile reale ale elevilor şi pentru a veni în
întâmpinarea problemelor pe care elevii respectivi le resimt în
raport cu actul educaţional.
Rolul terapeutic al activităţilor extracurriculare constă în
faptul că prin ele se poate realiza mai uşor socializarea copiilor
cu CES. În funcţie de specificul lor, aceste activităţi
dezvoltă la elevi priceperi, deprinderi şi abilităţi cognitive
şi comportamentale, mult mai solide, pentru că, desfăşurându-se
în afara cadrului tradiţional al sălii de clasă, ele permit
contactul direct cu realitatea socială.
Activităţile extracurriculare de tipul vizitelor, excursiior şi
drumeţiilor, permit dezvoltarea relaţiilor interpersonale şi o
mai bună relaţionare a copiilor cu societatea, sporirea
interesului de cunoaştere a frumuseţilor naturale şi de
patrimoniu, formarea şi dezvoltarea unor sentimente de preţuire a
mediului natural, în vederea adoptării unui comportament ecologic
adecvat.
Concursurile cu tematică diferită (sportive, artistice, pe
discipline de studiu etc.) dezvoltă la elevii cu CES, spiritul de
competiţie, de echipă, încrederea în forţele proprii, îi
mobilizează la cooperare.
Educaţia integrată va permite copiilor cu CES să trăiască
alături de ceilalţi copii, să desfăşoare activităţi comune,
dobândind abilităţi în vederea adaptării, integrării şi
devenirii lor ca şi ceilalţi.

Bibliografie:
Gherguţ, A. (2006), Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe
speciale.Stategii diferenţiate şi incluzive în educaţie, Editura
Polirom, Iaşi
Popovici, D. (1998) – Învăţământul integrat sau incluziv,
Editura Corint, Bucureşti