Modalități de integrare a teoriilor învățării în practicile educaţionale

Modalități de integrare a teoriilor învățării în practicile educaţionale

Teoriile învăţării constituite pe baza diversităţii şcolarilor şi curentelor psihologice, explică procesul învăţării folosind sistemul specific de concepte şi legi prin prisma cărora este studiată învăţarea în cadrul acestor şcoli.
Condiţionarea clasică reprezintă o etapă importantă în dezvoltarea cunoştinţelor referitoare la învăţare. Acest tip de învăţare ne permite o mai bună cunoaştere a comportamentului, favorizând studierea anumitor modificări comportamentale,implicit educaţionale.
Pentru activitatea educativă un aspect foarte important îl reprezintă condiţionarea reacţiilor emoţionale. Nu este deloc de neglijat calitatea emoţiilor şi a sentimentelor trăite de elevi în şcoală.
Cadrele didactice, de obicei predau fiind preocupate aproape exclusiv de transmiterea de cunoştinţe, dar este cel puţin la fel de important ca elevul să asocieze cu subiectul predat şi cu disciplina respectivă emoţii pozitive. Profesorul poate acţiona în aşa fel încât însuşirea cunoştinţelor să se realizeze într-un cadru plăcut, prietenos, fără ameninţări cu note mici sau cu pedepse. El este cel care îl poate ajuta pe elev să aibă încredere în forţele proprii, în capacitatea de a duce la bun sfârşit sarcinile şcolare şi în acest mod să aibă o stimă de sine ridicată.
Pentru a avea rezultate deosebite, elevii ar trebui să se simtă în siguranţă, relaxaţi, apreciaţi, îndrăgiţi. Randamentul acestora va fi pe măsură într-un mediu relaxat, sigur, decât în altul tensionat sau de ameninţare. Dacă în clasă va fi o atmosferă tensionată elevii vor aştepta cu nerăbdare, recreaţia.
Profesorii excesiv de autoritari care ameninţă frecvent cu pedeapsa sau întreţin un climat tensionat în clasă, vor determina elevii să se îndepărteze de şcoală faţă de acest mediu educaţional. Însăşi teama resimţită faţă de profesorul care predă o anumită disciplină se va generaliza asupra tuturor cadrelor didactice care predau acea disciplină, acel obiect, până şi sala de clasă poate provoca agitaţie, teamă, nelinişte. Profesorul trebuie să conştientizeze aceste aspecte legate de condiţionarea reacţiilor emoţionale deoarece pot genera fobii şcolare.
Dacă în cazul reflexelor condiţionate de tip pavlovian reacţia animalului este certă chiar de la început, în cazul reflexului skinnerian, apariţia reacţiei este numai (foarte) probabilă, atunci în practica educaţională recurgem la un mod de învăţare similar, când vrem să formăm la elevi, de exemplu la matematică deprinderea de calcul corect. La clasele a III-a sau a IV-a dând la început exerciţii de înmulţire/împărţire simple, există o mare posibilitate ca majoritatea elevilor să rezolve sarcina, după care putem trece gradat la exerciţii de dificultate mai mare, căutând să avem mereu o probabilitate de efectuare corectă cât mai mare, încurajând în acest fel copiii.
Conform teoriei conexioniste, dacă facem referire la legea efectului, un elev va învăţa sau va reţine cu precădere acele operaţii matematice sau acele cunoştinţe la care a fost lăudat.
Profesorul trebuie să acorde feed-back-uri elevului, să nu existe răspuns neîntărit, preferate fiind întăririle pozitive pentru că ele determină repetarea comportamentului dezirabil, iar răspunsurile care au primit o astfel de întărire vor fi mai rezistente la stingere. Pedeapsa suprimă însă comportamentul nedorit fără a întări comportamentul dezirabil, iar aceasta nu este eficientă(în cazul în care este)decât pe termen scurt şi în anumite circumstanţe.
În procesul educativ legătura dintre stimuli şi reacţiile corespunzătoare se produc mai repede şi mai perfect dacă acţionează curiozitatea ca factor întăritor. Pe principiul selecţionării întăririi comportamentelor adecvate se bazează instruirea programată dar şi pe cel al realizării conexiunii inverse în condiţii optime. Cantitatea sporită de cunoştinţe ca rezultat al evoluţiei ştiinţifico-tehnice a impus o perfecţionare a procesului educativ. În acest sens învăţământul programat constituie calea de sporire a eficienţei învăţării prin reducerea timpului de instruire.
Elevul dobândeşte cunoştinţe calitativ superioare în mod activ potrivit posibilităţilor individuale şi ritmului personal de învăţare. El este activ, iar activitatea lui este dirijată continuu,ceea ce exclude posibilitatea apariţiei lacunelor în cadrul materialului însuşit.
Dacă apelăm la Skinner şi facem referire la programa liniară, conform acesteia, ritmul învăţării este individualizat, ţinându-se cont de particularităţile fiecărui elev, cunoaşterea imediată a răspunsului corect este o întărire a învăţării, iar întărirea imediată poate motiva puternic elevul să meargă mai departe.
Teoriile constructiviste piagetiene au implicaţii asupra organizării procesului de învăţământ şi a programelor analitice, în sensul că ea impune armonizarea materiilor de învăţământ, respectiv a conţinuturilor prevăzute de programele analitice cu structurile de gândire ale elevilor.
În momentul în care conţinuturile abordate într-o disciplină de învăţământ nu sunt adaptate structurilor de gândire ale elevilor, aceştia nu le vor putea înţelege şi asimila pentru că nu posedă încă operaţiile mentale adecvate.
Datoria profesorului constă în elaborarea de situaţii psihologice încât copilul să poată construi operaţiile pe care trebuie să şi le însuşească. El trebuie să apeleze la schemele anterioare de care dispune copilul şi pornind de la acestea, să dezvolte noua operaţie. Elevul trebuie activ implicat într-un mediu stimulator, cu materiale şi activităţi variate, care să-i ofere condiţii optime pentru o învăţare prin descoperire.
Prin teoria lui Vîgotski putem estima progresul de care este capabil elevul în situaţii de tutorat, pentru a-i oferi situaţiile de instruire eficiente. Adulţii ar putea şi ar trebui să asigure activităţi cu puţin deasupra nivelului de dezvoltare, ajutându-l şi stimulându-l să înveţe ceva ce nu ar putea achiziţiona singuri. Pentru dezvoltarea adecvată a limbajului, factor necesar al organizării cognitive, să se pună accent pe participarea activă a elevului.
Dacă ne referim la Bruner, folosirea metodelor potrivite şi a condiţiilor adecvate conduc la asimilarea anumitor cunoştinţe. Descoperirea prin care elevul este pus în situaţia de a participa efectiv la formularea de probleme şi la soluţionarea lor.
Conform teoriei lui Bruner, putem prezenta orice conţinut copilului pornind cu o bază intuitivă simplă, progresând către o formă strictă şi formalizată. Putem să-i învăţăm lucruri complexe plecând de la termeni abstracţi. De exemplu, pentru a-i învăţa miturile putem să-i familiarizăm cu fabulele şi apoi le vom prezenta acelaşi lucru sub o forma logică sau simbolică.
Şcoala de la Geneva ne dă posibilitatea integrării învăţării reciproce a copiilor, a provocării conflictelor socio-cognitive,această situaţie oferind posibilitatea fiecărui individ să-şi confrunte ideile cu ale celorlalţi membri ai grupului şi să participe la elaborarea răspunsului colectiv.
Conflictul socio-cognitiv poate duce la progrese dacă există opinii iniţiale divergente, dacă există obligativitatea identificării unei soluţii comune, participanţii să dispună de instrumente sociocognitive adecvate, să nu existe asimetrie de poziţie între ei, fiecare să se angajeze activ în conflict, iar conflictul să nu fie rezolvat în termeni relaţionali prin complezenţă.