Modelul psihoeducaţional în terapii şi consiliere

prof. Hoară Simona
Şcoala Profesională Specială Craiova

Astăzi, un număr tot mai mare de psihologi se ocupă de punerea la punct a unor strategii psihologice care să contribuie la sănătatea mintală a oamenilor, să îmbunătăţească ceea ce numim calitatea vieţii umane. Se pun la punct tot mai multe programe de sănătate mintală, accentul deplasându-se de la psihoterapie la consilierea psihologică.
Lavson arată că această orientare este ilustrată de un vechi proverb chinezesc: "Dacă dai unui om un peşte, îi asiguri o masă, dacă-l înveţi să pescuiască el va putea să-şi procure hrană pentru tot restul vieţii”.
Acest proverb reprezintă esenţa programelor care presupun învăţarea unor deprinderi de a face faţă problemelor vieţii. Aceste deprinderi îi ajută pe oameni să-şi conducă mai bine propria viaţă şi să-i ajute pe ceilalţi mai eficient.
În 1964, Hobbs vorbea de cea de-a treia revoluţie în domeniul sănătăţii mintale, revoluţie caracterizată prin deplasarea accent de la problemele clinice spre cele legate de sănătatea mintală şi educarea populaţiei în această direcţie, de la strategiile reparatorii (psihoterapie, chimioterapie), spre cele preventive, menite să-i înarmeze pe oameni cu deprinderi care să le garanteze sănătatea psihică şi abilitatea de a face faţă stresului.
Programele de formare a deprinderilor de sănătate mintală variază de la simple casete audio şi video, manuale şi instrucţiuni referitoare la relaţiile interpersonale, la cultura empatiei, la rezolvarea unor probleme personale.
Astfel, principiile psihologice se transformă în deprinderi de viaţă de a face faţă stresului, care se pot învăţa. Învăţarea acestor deprinderi de viaţă a constituit subiectul unor numeroase programe de cercetare în S.U.A. şi Canada.
Atenţia cercetătorilor fată de acest gen de probleme a apărut dm necesitatea de a găsi soluţii la criza morală si alienarea de care suferă mulţi oameni din societăţile de consum.
Rogers vorbeşte despre "revoluţia liniştită" prin care înţelege că tot mai mulţi oameni au tendinţa de a-şi lua propriul destin în mână, de a-şi controla corpul şi mintea, de a-şi rezolva propriile probleme.
32 de experţi americani au fost întrebaţi cum prevăd viitorul psihoterapiei. Răspunsul unanim a fost "creşterea interesului şi accentului pentru autodeterminare în psihoterapie", ceea ce înseamnă creşterea popularităţii metodelor de "automodificare”, a grupurilor de autoajutorare, a procedeelor de autoreglare (însuşirea unor deprinderi de comunicare, de modificare a comportamentului, de decondiţionare biofeedback, relaxare, imaginaţie dirijată etc.)
Deci în cadrul acestui demers clientul trebuie să înveţe să stea pe propriile lui picioare şi e responsabil de propria însănătoşire, iar psihoterapeutul este un fel de profesor care îl învaţă ce trebuie să facă pentru a-şi dobândi, păstra sau îmbunătăţi sănătatea mentală.
Mişcarea pentru deprinderile psihologice are la bază trei elemente:
1. Identificarea unor deprinderi de psihoprofilaxie.
2. Utilizarea unor metode sistematice pentru a-i învăţa pe subiecţi astfel de tehnici.
3. Punerea la punct a unor programe de psihoprofilaxie.
Facilitatea, accesibilitatea si eficienţa deprinderilor psihologice preventive Ie lac accesibile unei largi categorii de clienţi şi educatori.
în accepţiunea acestei orientări deprinderea psihologică este definită ca o capacitate, o competentă necesară pentru o existentă eficientă. Aceste deprinderi sunt modalităţile comportamentale operaţionale, repetabile, antrenabile şi produc un număr determinat de efecte previzibile.
A însuşi o deprindere nouă, care poate fi cea de a asculta activ, de a dansa, de a administra banii, de autoformare sau de concentrare asupra unor experienţe psihice, implică însuşirea unor subsisteme, care, organizate ierarhic, formează deprinderea de viaţă.
Cu trecerea timpului şi odată cu exersarea, aceste deprinderi comportamentale capătă un caracter tot mai automatizat, permiţând persoanei să-şi concentreze atenţia asupra unor strategii de nivel superior pentru autorealizare.
Se porneşte de la premisa că fiecare subiect (pacient) are în el însuşi o serie de disponibilităţi latente, iar psihoterapeutul trebuie să fie suficient de abil pentru a-l ajuta să aducă la lumină aceste disponibilităţi, înlăturând obstacolele care stau în calea autorealizării persoanei.
Sarcina terapeutului se deplasează de la interpretări de simptome, reflecţii, suport, la învăţarea pacientului să dezvolte un comportament dezirabil. Modelul psihoeducaţional în psihoterapie consideră că pacientului îi lipseşte ceva ce poate să i se ofere acestuia prin intermediul unui program de antrenament. Ceea ce lipseşte pacientului sunt competenţele de a face faţă dificultăţilor vieţii.
O altă caracteristică a modelului psihoeducaţional constă în aceea că privind problemele pacientului mai curând ca deficite de competenţă decât ca simptome, se stimulează participarea activă a pacientului la rezolvarea propriilor sale probleme.
Abordând problemele ,,clientului” ca deprinderi deficitare şi dându-i acestuia instrumentul de a corecta respectivele deficite, psiho-educatorul îl ajută să-şi ia răspunderea propriului tratament şi prin extindere a propriei sale vieţi. De pildă, un client care a învăţat nişte strategii de rezolvare a unor probleme de viaţă devine mai capabil să rezolve problemele proprii apărute în diverse situaţii decât un client care a rezolvat o singură problemă cu un psihoterapeut.
Cheia succesului acestei abordări psihoterapeutice educaţionale şi de consiliere constă în aceea că se acordă respect ,,clientului”, capacităţii acestuia de a-şi propune scopuri şi de a le atinge.

Bibliografie:

,,Coordonate metodologice ale recuperării minorului inadaptat”, dr. Constantin Păunescu, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1984

,,Orizonturi noi în psihologie”, lucrare colectivă sub conducerea lui Brian M. Foss, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1973