Motivația și rolul ei în învățare.

Atât pentru cei care se află la catedră, pentru părinţi sau pentru experţii din domeniul ştiinţelor educaţiei, motivaţia este cheia succesului în predare şi învăţare. De la Piaget la Gardner, teoreticienii mecanismelor învăţării au subliniat faptul că motivaţia este fundamentul pe care se construieşte succesul educaţional. Este o părere larg răspândită că orice educator interesat şi responsabil trebuie să controleze cât mai bine un astfel de mecanism pentru a asigura condiţiile unui parcurs şcolar optim. Acest lucru devine o prioritate în contextul slabei dezvoltări a unor programe dedicate acestei arii, atât în formarea iniţială cât şi în cea continuă. De asemenea, acest demers este cu atât mai relevant în faţa unor provocări fără precedent în activitatea didactică, reflectate de imperativul asistării elevilor de a deveni persoane autonome, capabile să înveţe pe parcursul întregii vieţi, de schimbările structurale în plan curricular, introducerea noilor tehnologii de informare şi comunicaţie în procesul de predare/învăţare, o nouă relaţie a şcolii cu comunitatea pe care o deserveşte etc....( Ștefan Popenici., Ciprian Fartușnic, Motivația pentru învățare. De ce ar trebui sa le pese copiilor de ea și ce putem face pentru asta, Editura Didactica Publishing House, București, 2009, p. 5-8).
Dar ce este motivaţia? Motivația este ansamblul de mobiluri sau impulsuri predominant interne care declanșează, susțin și direcționează comportamentul elevului în activitatea de învățare. Ea reprezintă mijlocul prin care sunt mobilizate energiile interne ale elevului în vederea obținerii unor performanțe înalte în activitatea școlară. Motivația este de fapt cauza pentru care elevul învață sau nu învață. A fi motivat pentru activitatea de învățare înseamnă a fi impulsionat de motive, a te afla într-o stare dinamogenă, mobilizatoare și direcționată spre realizarea unor scopuri. În această situație elevul este implicat în sarcina de învățare, este antrenat, aceasta exercitând asupra lui o atracție, o tendință de atașare și receptivitate.( Filimon Turcu, Aurelia Turcu, Fundamente ale psihologiei școlare, Editura All, București, 1999, p. 95)
În sfera motivației sunt incluse fenomene ca trebuințe, motive, impulsuri, intenții, interese, idealuri, aspirații, valențe. Motivația învățării este subordonată ktivației umane. În contextul activității școlare, motivația se poate prezenta într-o triplă ipostază:
a) ca premisă sau factor care direcționează elevul spre actul învățării;
b) ca mijloc cu rol de implicare și susținere în învățare;
c) ca rezultat sau produs al învățării – exprimând o stare de concordanță a elevului cu obiectivele educaționale.
În cele ce urmează vom prezenta succint trei teorii contemporane fundamentale pentru motivaţia în învăţare. Acestea sunt de fapt teoriile consacrate, pe care se pune cel mai mare accent atât în literatura internaţională, cât şi în cea autohtonă – teoria atribuirii, teoria scopurilor şi teoria
autodeterminării. (Georgeta Mitrache, Tudos Ștefan, Predoiu Radu, Incursiune în Psihologia educației, Editura Discobolul, București, 2018, p. 141)
1. Teoria atribuirii, propusă şi rafinată de Weiner, aduce în prim plan rolul pe care percepţiile cu privire la cauzele propriilor reuşite şi eşecuri îl îndeplinesc în determinarea comportamentului. Există trei dimensiuni în funcţie de care aceste interpretări variază: (1) locus intern versus extern – măsura în care persoana consideră că rezultatele obţinute se datorează unor factori ce ţin de sine sau unor cauze externe; (2) stabilitate – măsura în care cauza unui eveniment se menţine sau se schimbă de-a lungul timpului (3) controlabilitate – câtă putere crede persoana că deţine asupra cauzei. Din această perspectivă, de exemplu, ajutorul primit din partea celorlalţi este extern, instabil şi incontrolabil; efortul personal este intern, variabil şi controlabil; aptitudinile sunt interne, stabile şi incontrolabile; norocul e extern, instabil şi incontrolabil etc. Conform acestei teorii, deşi ar fi firesc ca obţinerea unui rezultat bun să îi facă pe elevi să considere că vor reuşi din nou, acest lucru se întâmplă doar atunci când ei sunt convinşi că performanţa se datorează propriilor calităţi/acţiuni, şi nu unor cauze precum norocul. În mod similar, după un eşec, elevii îşi păstrează motivaţia de a depune efort în continuare doar dacă ei cred că motivul pentru care au eşuat ţine de faptul că nu au studiat suficient, sau de altă cauză asupra căreia au control. În plus, atunci când elevii eşuează, este mai probabil ca aceştia să fie motivaţi să se străduiască mai mult data viitoare doar dacă ei cred, că insuficienţa studiului sau a altui lucru ce ţine de propriul lor control a condus la eşec, mai degrabă decât să atribuie eşecul lucrurilor din afara propriului control.
În context educaţional, teoria atribuirii e utilă pentru că ajută la:• Diferenţierea credinţelor care sabotează învăţarea, de cele care o favorizează; • Înţelegerea motivelor pentru care unii elevi nu perseverează; • Înţelegerea şi combaterea lipsei de efort din partea elevilor; • Identificarea unor strategii care pot impulsiona succesul elevilor, precum şi nivelul lor de încredere în sine; •Înţelegerea propriilor atribuiri cauzale în calitate de profesor, şi a modului în care acestea afectează motivaţia elevilor. (Valeria Negovan, Raluca Tomșa, Motivație și angajament în învățarea școlară, Editura Universitară, București, 2017, p. 10-11)
2. Teoria scopurilor subsumează un set de idei formulate şi testate de diverşi autori (Ames, 1992; Dweck şi Leggett, 1988; Nicholls, Cheung, Lauer şi Patashnick, 1989 s.a.), idei ce s-au dovedit relevante în special pentru înţelegerea motivaţiei academice (Kaplan şi Maehr, 2007). Teoreticienii-cercetători adepți ai acestei teorii s-au concentrat pe scopurile /obiectivele pe care le urmăresc indivizii în situații de realizare/de reușită. Conform reprezentanţilor clasici ai teoriei scopurilor, canalizarea eforturilor pe o direcţie sau alta (demonstrarea performanţei versus dezvoltarea competenţei) determină stiluri diferite de abordare a învăţării şi, implicit, experienţe subiective distincte asociate cu învăţarea, precum şi rezultate diferite din punct de vedere calitativ. Astfel, se consideră că scopurile de tip performanţă tind să se asocieze cu strategii mai puţin eficiente de învăţare, ce conduc la o înţelegere superficială, în timp ce scopurile de tip măiestrie favorizează procesarea mai profundă a informaţiilor şi învăţarea eficientă. În plus, rezultatele propulsate de scopurile de performanţă se aşteaptă să fie cel mult la fel de bune ca cele propulsate de scopurile de tip măiestrie, dar în niciun caz superioare acestora din urmă. ( Monica Cuciureanu, dr., Motivația elevilor și învățarea, Institutul de Științe ale educației – Laboratorul Teoria educației, 2015, p. 8-12)
3.Teoria autodeterminării tratează problematica modului în care factorii biologici, sociali şi culturali pot produce efecte de potenţare sau de suprimare a capacităţii oamenilor de a creşte şi de a-şi asigura starea de bine şi propune o analiză plasată preponderent în plan psihologic prin care evidenţiază existenţa unor forme specifice de motivaţie şi a trei nevoi esenţiale pentru explicarea şi înţelegerea motivaţiei.
Autodeterminarea este alegerea liberă de a conduce o acțiune, este o formă de exercitare a controlului propriu. Într-o situație dealegere liberă, persoana își alege sarcina și modul de tratare a acesteia. Esenţa teoriei autodeterminării poate fi surprinsă larg într-o frază de tipul „reglarea comportamentului variază pe un continuum de la a fi controlată extern (de exemplu, obţinerea recompenselor sau evitarea pedepselor), la a fi autonomă sau motivată intrinsec (de exemplu, distracţie, explorarea intereselor), motivaţia intrinsecă fiind cea care produce o adaptare sănătoasă”, însă teoria e una complexă şi, de fapt, cuprinde un mozaic de idei grupate în jurul a cinci mini-teorii: 1. Teoria evaluării cognitive (cognitive evaluation theory) 2. Teoria integrării organismice (organismic integration theory) 3. Teoria orientărilor cauzalităţii (causality orientations theory 4. Teoria nevoilor psihologice de bază (basic psychological needs theory) 5. Teoria conţinuturilor scopului (goal contents theory) și 6. Teoria motivaţiei bazate pe relaţii (relationships
motivation theory). ( Monica Ciucureanu, op.cit., p. 18)
În context educaţional, teoria autodeterminării poate fi utilizată nu doar pentru a înţelege şi explica motivaţia pentru învăţare a elevilor, ci şi pentru a proiecta şi sugera strategii concrete pe care profesorii le pot pune în aplicare pentru a facilita învăţarea, activând diverse mecanisme, aşa cum au fost ele conceptualizate în cadrul acestei teorii. De exemplu, autonomia, o nevoie esenţială din perspectiva teoriei autodeterminării, şi atât de importantă inclusiv în raport cu învăţarea, poate fi stimulată prin oferirea posibilităţii elevilor de a contribui într-o anumită măsură la unele decizii din interiorul clasei sau cu privire la activitatea de predare-învăţare, astfel încât ei să dobândească un sentiment al controlului. În acest sens, se pune accentul pe promovarea rolului profesorului de a susţine eforturile elevilor în ajustarea sănătoasă a motivaţiei, şi nu de a controla învăţarea, aplicând motivatori de natură extrinsecă. Măsurile concrete pe care le pot lua profesorii pentru a potenţa autodeterminarea nu trebuie să fie unele majore, deosebite sau revoluţionare, mai ales că oricum acest lucru e dificil de realizat în anumite condiţii (de ex., din cauza restricţiilor impuse de curriculum, sau a încercărilor de autoreglare mai puţin eficiente ale elevilor), ci e suficientă crearea unor situaţii simple în care elevii să aibă oportunitatea de a alege. Astfel de situaţii pot fi: opţiunea de a lucra în echipă cu un coleg versus a lucra independent; alegerea tipului de temă (analiză critică versus recenzie); exprimarea opiniei în raport cu diverse aspecte organizatorice relevante pentru curs (dispunerea băncilor, distribuirea timpului de lucru, reguli ale colaborării profesor-elev, etc.). Strategia de a-i încuraja pe elevi să participe la decizii cu privire la propria învăţare, poate fi utilizată şi pentru dezvoltarea unor abilităţi esenţiale pentru autoreglare, precum luarea deciziilor sau managementul timpului, abilităţi ce necesită antrenament – astfel, profesorii îi pot stimula pe elevi să aleagă între un număr limitat de variante optime, îi pot ajuta să fragmenteze sarcinile complexe în părţi mai uşor de gestionat, sau îi pot ajuta să îşi monitorizeze progresul..
Teoria autodeterminării reprezintă o teorie influentă, care s-a impus în psihologie, reuşind să se extindă în multe ramuri ale domeniului. (Valeria Negovan, op.cit., p.14-17)